Minunatele jucării din vremea noastră, cu componente electronice, nu trebuie să ne facă să le uităm pe cele cu care se jucau bunicii și străbunicii noștri. Acum o sută de ani, copiii își meștereau jucăriile cu mâna lor. Sau inventau jocuri fără jucării, care îi bucurau la fel de mult ca acelea sofisticate de azi. Dacă aș fi profesor, aș organiza un concurs: cine inventează cel mai frumos joc fără jucării. Putem să ne jucăm cu orice, cu pietrele, cu frunzele, cu norii de pe cer. Sau cu propria noastră minte, care este cea mai frumoasă jucărie din lume.
Cândva, l-am rugat pe tatăl meu să-și amintească ce jocuri și ce jucării erau în vremea copilăriei lui, prin anii 1925-1935. Iată câteva dintre cele pe care și le-a amintit:
AVION. Confecţionat din hârtie, prin îndoiri succesive ingenioase, era aruncat în văzduh şi zbura lin, în cercuri din ce în ce mai joase. După ce ateriza, era aruncat din nou în aer, operaţia repetându-se până când copilul se plictisea.
BABA-OARBA. Un copil, legat la ochi, trebuia să-l prindă pe alt copil, dintre cei care alergau şi scoteau ţipete de recunoaştere în jurul lui. Cel prins era la rândul lui legat la ochi.
BALOANE DE SĂPUN. Se dizolva săpun în apă şi se înmuia în soluţia astfel obţinută capătul unui pai sau al unei ţevi subţiri de hârtie. Apoi, suflându-se în celălalt capăt, se lansau în aer balonaşe uşoare, lent-plutitoare, cu irizaţii de curcubeu.
BARCĂ. Era confecţionată, ca şi avionul, tot din hârtie (de obicei ditr-o foaie de caiet) şi aşezată să plutească pe bălţile formate după ploaie.
BĂBUŞCĂ. Se desena prin zgâriere pe pământul neted sau cu creta pe caldarâm o figură formată dintr-un pătrat, apoi două, iar unul, iar două, apoi încă unul şi un cerc, în care unul dintre participanţii la joc trebuia să arunce o pietricică şi să ajungă la ea sărind într-un picior şi trecând prin fiecare pătrat; după aceea trebuia să o conducă înapoi, în acelaşi mod. Dacă reuşea, închidea o băbuşcă (o căsuţă) cu iniţiala numelui său, iar adversarul său, când îşi făcea la rândul lui turneul cu pietricica, sărind într-un picior, trebuia să evite băbuşca ocupată. Câştiga cel care izbutea să închidă mai multe băbuşti. Jocul seamănă cu şotronul.
BĂTAIE CU ZĂPADĂ. Copiii se împărţeau în două tabere şi, aşezându-se la o anumită distanţă, faţă în faţă, aruncau bulgări de zăpadă unii în alţii. Câştigau cei care doborau mai mulţi adversari.
BÂZA. Un copil stătea cu o mână întinsă la spate; se apropiau de el mai mulţi şi, ca să îl deruteze, bâzâiau toţi, în timp ce unul dintre ei îl lovea repede peste palmă cu palma. Dacă ghicea cine anume îl lovise, copilul care fusese bâză era înlocuit de cel identificat de el.
CĂLĂRIE I. Încălecând pe un băţ, copiii mici fugeau prin curte sau pe drum şi îşi închipuiau că ar călări un cal adevărat.
CĂLĂRIE II. Copiii mai mari încălecau caii reali, care păreau uriaşi, şi călăreau până când, scuturaţi de animalele nărăvaşe, cădeau în iarbă.
CULORILE. Fiecare copil dintr-un grup se îmbrăca în altă culoare şi, prin schimbarea locurilor pe care le ocupau, realizau o mişcare de culori asemănătoare cu imaginea oferită de un caleidoscop.
FELINAR DIN BOSTAN (DOVLEAC). Bostanul, golit de conţinut printr-un orificiu, era făcut să semene cu un cap de om, prin practicarea unor deschizături care să ţină loc de ochi, nas şi gură (uneori i se făceau şi dinţi din boabe de fasole). Apoi, în interiorul lui, era fixată o lumânare aprinsă, ceea ce noaptea era de efect.
MERSUL CU GENUNCHII ÎNDOIŢI (BROASCA). Era o probă sportivă destul de grea, dar şi generatoare de veselie, întrucât cel care mergea astfel semăna cu o broască.
MORIŞCĂ. Se confecţiona dintr-o coală de hârtie, cu colţurile răsfrânte astfel încât să devină palete, şi se fixa cu un ac la capătul unui băţ. Copilul alerga ţinând acest dispozitiv ca pe un steag, iar alergarea lui făcea ca morişca să se învârtă.
NASTURE CU AŢĂ. Se trecea o aţă prin găurile unui nasture (astfel încât în final semăna cu un mic disc cu două axe paralele). Prin învârtirea nasturelui, erau răsucite cele două corzi, apoi, prin destinderea acestora, se realiza o învârtire foarte rapidă a nasturelui în sens invers. Se auzea şi un sfârâit ca de motoraş.
OM DE ZĂPADĂ. Se construia din zăpadă adunată prin rostogolirea unui prim bulgăre care, cu fiecare mişcare, devenea tot mai mare. Omul de zăpadă era completat cu o mătură scâlciată drept mână, un morcov drept nas, o oală veche drept căciulă etc.
POCNITURI I. Se făcea un fel de plic, din hârtie, se umfla suflând în el printr-un mic oricifiu, apoi, astupându-se gaura, era lovit puternic cu palma, pentru a-l face să explodeze.
POCNITURI II. O frunză, de obicei de tei, se aşeza pe mâna rotunjită, între degetul mare şi arătător, apoi, cu cealaltă mână, i se aplica o lovitură bruscă, ceea ce producea un zgomot puternic.
RIŞCA. Se arunca o monedă în sus şi câştiga cel al cărui ban, ajuns pe pământ, avea pe faţa de sus pajura.
SĂNIUŞ. Cu sănii de lemn, confecţionate de maturi, copiii făceau întreceri ,,Cine coboară mai repede, şi fără să cadă în zăpadă, o pantă”.
TELEFON. Două capace de cutii de cremă legate între ele cu o sfoară lungă erau folosite ca telefoane. De altfel, dacă sfoara era bine întinsă, sunetele chiar se propagau prin ea şi făceau să vibreze capacele de tablă.
ZMEU. Era confecţionat din hârtie şi şindrilă şi avea zbârnâitori. Când era înalţat în văzduh, i se trimiteau “telegrame” (hârtii găurite, care alunecau pe sfoară în sus împinse de curenţi de aer).
Alex. Ștefănescu
Câteva dintre aceste jocuri se găsesc prezentate în varianta digitală a noului manual de Limba și literatura română pentru clasa a V-a, de la Editura Corint.
Mai multe detalii despre manual găsiți AICI și AICI.
Citiți și Jucați-vă de-a totul!
Bunatate.ro
Foto 1 – Alex. Ștefănescu și părinții lui
