August, 2008. Bărbatul se ținea cu greu pe picioare. Abandonase compania lui Bachus, în favoarea muritorilor de rând adunați la o terasă. Respectivii îl priveau cu gura căscată. Purta blugi și-un tricou alb, inscripționat, împrumutat de la vreun nepot adolescent.
Vorbea tare. Recita. Nu mai știu ce. Din când în când, făcea o pauză. Se îndrepta de spate. Lua o poză imperială – înălța brațul drept, cu degetul arătător întins în sus – la fel ca statuile împăratului Traian. Apoi adăuga, apăsând vârtos pe ultimul cuvânt: Să vedeți ce-o să vă mai spun EU…
Căsca ochii albaștri înspre fiecare dintre cei adunați pe terasa Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Își scutura părul alb, zburlit, netuns de luni bune. Și-și continua spectacolul. Un one man show.
Vorbea răspicat. Ca și cum s-ar fi luat la harță cu cei prezenți. Sau cu o instanță abstractă. Cineva i-a rostit numele și așa am aflat că îl am în fața mea pe poetul Nicolae Esinencu.
*
Când vine vorba de opera poetică a lui Nicolae Esinencu acesteia i se asociază etichete precum „vocație nonconformistă” (Vitalie Răileanu), „o paradigmă atipică” (Andrei Țurcanu); „inconformism subversiv” (Ion Simuț); îndrăzneală, libertate, spirit ludic, ironie, sarcasm, dar și melancolie sau gravitate. Titlul unui volum de versuri – Copilul teribil – s-a transformat într-un supranume al autorului și este reprezentativ pentru personalitatea lui, pentru întreaga sa creație.
Nicolae Esinencu și-a încercat puterile creatoare și în cinematografie, și în literatură unde a abordat în toate genurile. A scris poezie, proză, dramaturgie, literatură pentru copii.
Un volum pentru care a primit Premiul de Stat la începutul anilor `90 este micro-romanul Doc. Apărută în 1989, reeditată în câteva rânduri, această carte despre un adolescent de altădată ar putea să fie citită, la fel de bine, și de adolescenții din ziua de azi.
*
Adolescenții din ziua de azi nu sunt băgați în seamă de către părinții lor, preocupați de joburile stresante, de îndeplinirea task-urilor, de respectarea dead-line-urilor, de atingerea target-urilor.
Aflați în preajma părinților, copiii devin, de cele mai multe ori, cantități neglijabile. Din această cauză ori dintr-un spirit de frondă, le vorbesc acestora ba în doi peri, ba monosilabic. Oricum, cei apropiați nu-i ascultă de-adevăratelea.
,,Ei, unde vă grăbiți tu, mamă, și tu, tată? ar putea gândi, la fel ca Doc, adolescenții din ziua de azi. Când m-ați privit în ochi ultima data?! Știți măcar culoarea ochilor mei?!… Mamă, tată, chiar dacă mi-aș aprinde și eu acum o țigară, nici măcar n-ați observa! Pentru voi, eu pur și simplu nu exist…”
Copiii au minți pătrunzătoare, dar suferă de un plictis prematur. La școală, în fața profesorilor (majoritatea – cei mai mari dușmani ai lor) fâlfâie un jemenfișism incomod.
Adolescenții din ziua de azi, la fel ca adolescenții dintotdeauna, își găsesc cu greu locul în lume. Se simt singuri. Triști. Sunt revoltați. Pozează în insensibili. Caută acceptare. Cred în prietenie. În corectitudinea absolută. Sunt flămânzi de dragoste. Au o sufocantă nevoie de atenție.
*
„Am cincisprezece ani, lumea îmi spune Doc și, trebuie să recunosc, nu-s acoperit încă de slavă.
Ziarele nu-mi publică numele cu litere de-o șchioapă; televiziunea nu-mi înghesuie mutra în ecranul azuriu; la sărbători directorul școlii îmi tot scapă numele; la competițiile sportive florile i se oferă celui de alături și tot așa. Pot fi zărit adesea ștergând table, (…) și zilnic dus pe gânduri la colțul străzii: oare încotro s-o apuc”
Astfel își începe confesiunea protagonistul romanului lui Nicolae Esinencu. Gândurile lui ar putea să fie ale oricărui adolescent din lumea asta. Respectivul nu are prenume, nu are un portret fizic, deci – nici o individualitate bine conturată. Are doar porecla – Doc – pusă de colegii de școală. Și un nume de familie (Stratu). Acasă, mama lui nu îl strigă nicicum. Nu îl alintă. Nu îl cocoloșește. Nu îl îmbrățișează. Frizeriță de profesie, e obsedată să-și îndeplinească planul la locul de muncă și să nu întârzie la serviciu. Tatăl e doctor stomatolog, iar legătura lui cu fiul propriu se activează doar când îi cere acestuia să-i maseze spatele sau când îi confiscă banii de buzunar dați de maică-sa.
Printre ciudații familiei se numără și fratele mai mic al lui Doc. Băiețelul are 7 ani, iar multă vreme a fost crescut la o grădiniță-internat; unde părinții îl lăsau timp de o săptămână. (În ziua de azi, pruncul ar fi fost încredințat unei bone filipineze.) Copilașul are două metehne: adoarme pe loc, oriunde se așază, fiind atât de cuminte, că nu-l observă nimeni. Și molfăie biberoane – neîncetat.
Pe lângă relația lui Doc cu propria familie, micro-romanul lui Nicolae Esinencu redă viața la școală în RSSM. Cu elevii, cu profesorii aferenți, cu metehnele sistemului: favoritisme, amatorism, incorectitudine.
Elevul Doc este mutat dintr-o clasă într-alta; și dintr-o școală într-alta. Prilej cu care autorul schițează anumite tipologii de elevi: Turbulentul (Gondea, orfan de tată; șmecheraș de cartier, un fel de lider nonformal al clasei); Tocilara (Dada); Favorizatul (Lucic – fiu de părinți sus-puși); Umilitul (un băiat poreclit Catârul, pentru că tatăl lui muncea ca un catâr); Eruditul (Tacu – un tip care le servea colegilor pastile despre ultimele descoperiri științifice); Clovnul (Nacu – responsabil cu momentele vesele); Visătarea (o fată amorezată de un poet dubios, Colivă, în prezența căruia leșină). Avem în roman și diferite tipologii de profesori: profesorul empatic și profesorul despotic (cele două diriginte ale lui Doc); pedagogul cu vocație (chimista; profesorul de științe sociale, care îi învață pe copii să gândească cu capul lor și să fie liberi); incompetentul (fizicianul) ș.a.
Dimensiunile restrânse ale cărții și construcția narațiunii (care lasă loc unor discuții legate de încadrarea acesteia într-o anume specie literară – nuvelă sau roman) nu permit sondări adânci în psihologia personajelor. Dar protagonistul este credibil. Mediul în care se-nvârte este viu. Iar modul în care în conștiința acestuia se reflectă legăturile cu cei din jur – convinge.
Doc are condiția unui exilat – în propria familie. Singurul pe care îl simte aproape este fratele mai mic. Actualitatea romanului lui Esinencu vine din această abordare a relației lui Doc cu familia. Un adolescent – cu tulburările sale lăuntrice, bine intuite de autor, veridic puse în pagină – este lipsit de dragostea unor părinți auto-centrați, narcisiști, egoiști, hipercompetitivi.
Semnificativ pentru această stare de lucruri e dialogul final dintre Doc și mama lui, când băiatul se întoarce acasă după o zi în care avusese o tentativă suicidară:
– Tu de ce vii așa de târziu? Îi zice mama într-o doară și dispare liniștită în baie.
Îi răspund și eu liniștit, într-o doară:
– Am fost la piață.
– Așa de târziu? (…) Dar ce ai căutat la piață?!
– Am căutat…
– Ce-ai cumpărat? nu se lăsă ea.
– De data asta am vrut să vând, zic, și dau să trec în camera mea.
– Să vinzi?! Ce-ai vrut să vinzi?! (…)
– Părinții am vrut să îi vând. (…)
– Da? Mă privește aiurea mama și tot aiurea mă întreabă: Și cât ai luat pe ei?
– N-a vrut nimeni să-i cumpere, trântesc și mă arunc cu fața în jos pe pat…
Tematic, Doc-ul lui Nicolae Esinencu se înrudește cu volumele despre adolescenți scrise de Mircea Eliade (Romanul adolescentului miop); Grigore Băjearu (Cișmigiu & Comp, Bună dimineața, băieți!), Mihail Drumeș (Elevul Dima dintr-a șaptea). Sau cu mai recentul roman Emoția, al Mirelei Stănciulescu, publicat la editura Humanitas, în 2011.
Stilistic, este totalmente diferit de toate acestea. Romanului i se pot lesne lipi etichetele cu care e gratulat scrisul lui Nicolae Esinencu: îndrăzneală, libertate, spirit ludic, ironie, sarcasm, dar și gravitate.
Fără a aduce revelații răvășitoare despre adolescență, Doc își păstrează prospețimea – la aproape trei decenii de la apariție – datorită narațiunii alerte împletite cu dialoguri inteligente.
Și, mai ales, datorită felului în care Nicolae Esinencu explorează anatomia unui sentiment atât de familiar adolescenților dintotdeauna: alienarea.
Ioana Revnic
text publicat în revista www.literaturadeazi.ro
