Eram la ușa unui părinte de la mănăstire. Un călugăr a intrat în chilie înaintea mea, a închis ușa după el și, în timp ce făcea asta, i-a șoptit preotului din încăpere: E o doamnă STRĂINĂ afară…
Eu – STRĂINĂ?! În locul în care pretind că sunt ACASĂ?!
Așteptam să iasă respectivul monah, ca să îl iau la rost. Mă pregăteam să-i reproșez că nu mă cunoaște după atâția ani de când vin pe-aici. În plus, ar trebui să știe despre noi, mirenii, că suntem obștea mare a mănăstirii… Nu niște neica-nimeni. Niște STRĂINI!
Când călugărul a reapărut, nu i-am mai zis nimic. În sinea mea, știam că e îndreptățit să mă considere o străină. Căci eu aduceam în lumea lor un fel de a fi de care el și toți cei asemenea lui s-au înstrăinat pe veci.
Nu contează că, după logica mea sufletească, simt că aparțin locului.
Atâta vreme cât trăiesc, nu-l voi cunoaște decât în parte.
Între timp, mă refugiez aici ori de câte ori pot. Și nimic rău nu mai ajunge până la mine.
Toată pacea, toată împăcarea, toate vorbele de-aici, toate rugăciunile, toate binecuvântările le adun – ca într-un ghem – de ani buni. Când plec, capătul ghemului rămâne mereu legat de-acest loc.
Cineva are grijă să îl apuce când și când și să îl depene invers.
Să mă adune din toate rătăcirile. Să mă aducă înapoi.
În locul care – de pe-acum – mă odihnește.
Ioana Revnic
Pictură de Eliza Maria Cloțea
Citiți și Ce te face să simți că aparții unui loc?
