Ce te face să simți că aparții unui loc?

Nu o dată am fost întrebată de unde vine fascinația mea pentru Bucovina și pentru Mănăstirea Putna. Mai ales că sunt ardeleancă și, în Ardeal, sunt destule locuri cu mănăstiri care ar putea să mă emoționeze cel puțin la fel de mult.

Am multe răspunsuri la această întrebare. Raționale, iraționale și supraraționale.

Pe unele le-am scris într-un text mai vechi – Acasă. La Putna. Deci nu cred că are rost să fac acum o altă expunere de motive.

Întrebarea care e pretextul acestui articol m-a făcut să mă întreb altceva: Ce anume te face să simți că aparții unui loc – oricare ar fi acesta?

Primul răspuns îl dau eu, printr-o poveste. Sunt foarte curioasă ce veți răspunde voi.

*

Acum vreo 15 ani, pe la început de primăvară, am făcut parte – pentru prima oară în viața mea – dintr-o comisie a unui concurs național pentru elevi. Motiv să mă cred foarte importantă. Și să mă comport ca atare. Întâmplător, concursul se desfășura la o… mănăstire. 

Într-una din zilele petrecute acolo, aveam programată o excursie la mănăstirile din apropiere. M-am îmbrăcat cu o rochie vaporoasă, mi-am pus o pereche de pantofi cu toc și am coborât în curtea arhondaricului în care eu și colegii mei de comisie eram cazați. Îmi imaginam că vom fi luați cu un microbuz de lux și că vom fi purtați cu surle și trâmbițe ici-colo. Pe unde vom merge, ni se va desfășura înainte un covor roșu. Doar eram COMISIA!

Plecarea era planificată în jurul orei 9:00. DAR șoferul nostru nu se arăta. A apărut, după ce eu deja înconjurasem curtea de vreo cincizeci de ori.

Spre uimirea mea, acesta era un călugăr. Nu mai întâlnisem niciodată un călugăr-șofer. Dacă nu l-aș fi văzut coborând din mașină, după ce făcuse o parcare laterală impecabilă, i-aș fi cerut permisul și buletinul la control. Ca să mă conving că a absolvit școala de șoferi și, mai ales, că are vârsta legală pentru a conduce un microbuz. Mai ales unul care semăna izbitor cu o dubă.

Avea un zâmbet suspect de binevoitor. Fără să își ceară scuze că ne-a făcut să îl așteptăm, ne-a îndemnat să urcăm. L-am ascultat. Însă până să pornim, a mai durat ceva, căci s-a dus să ceară niște binecuvântări. Când s-a întors, părea mai zâmbitor decât înainte. S-a așezat la volan, și-a făcut o cruce mare, a recitat o rugăciune și a pornit. Vorbea mult. Ni se adresa de parcă ne-ar fi cunoscut dintotdeauna. Totuși, nu depășea limita care desparte politețea de familiaritate.

Să fi tot mers vreo 10 kilometri când, văzând o benzinărie pe marginea drumului, a virat și a intrat acolo, fără nicio explicație. „Poftim”, i-am zis eu unei profesoare din Comisie, „nici măcar  motorină nu a pus în hârbul ăsta. Să ne rugăm să ajungem înapoi. Și, mai ales, să ajungem întregi.”

Cât am emis aceste panseuri, călugărul a dispărut în magazinul benzinăriei și a reapărut, cărând – fără să înceteze să zâmbească – 4 sacoșe care îi lungeau brațele până la genunchi.

A urcat în mașină. Și a început să scoată din sacoșe câte o sticlă cu apă, câte o înghețată, pungi cu alune, napolitane, niște fructe, câte un pachet de semințe, pufuleți, ciocolată… Ni le întindea, zâmbea și, de data asta, nu mai zicea decât „Să fie primit”.  

În momentul acela mi s-a făcut atât de rușine, încât aș fi fost în stare să cobor și să mă întorc pe jos la locul în care eram cazați, doar să nu mai dau ochii cu acest călugăr pe care îl judecasem. DAR dorința mea de a merge în excursie s-a dovedit mai puternică decât jena. Așa că am rămas. Mai ales că nu mai fusesem la nicio mănăstire din zonă, până atunci.

Au urmat niște ore în care am simțit atenție și grijă, cât să îmi ajungă în următorii 15 ani.

Dacă nu aș fi știut că sunt DOAR o profesoară într-o comisie, la cum ne-a primit toată lumea din locurile prin care ne-a purtat călugărul nostru, aș fi fost putut să îmi închipui că eram reprezentanții unei instituții de rang înalt. 

La sfârșitul zilei, după ce călăuza noastră ne-a adus înapoi în siguranță, am mai avut răgaz să stăm de vorbă un pic. Deși ar fi fost mai potrivit să-mi țin curiozitatea în frâu, l-am întrebat DE CE a venit tocmai aici la mănăstire, mai ales la vârsta lui. 

„Din voia lui Dumnezeu”, a răspuns înainte să termin de pus  întrebarea. „Nicăieri în altă parte nu am găsit atâta pace”, a continuat cu același zâmbet care nu îl părăsise nicio clipă, cât stătuse cu noi.

Aici e SINGURUL loc în care am simțit că îi pasă cuiva de mine – CU ADEVĂRAT.”

Ioana Revnic

Foto – Înger serafim, lucrat și pictat de Cristina Ciobanu

Găsiți AICI mai multe creații ale acesteia.