– Am dat suficiente interviuri şi există riscul să mă repet. Nici nu îmi amintesc ce am declarat în urmă cu… cinci ani, de pildă. Şi apoi, toate au un timp al lor! Am vorbit îndeajuns despre mine.

Vreau să vă mai rog ceva…

– Să vă dau un autograf? mă întreabă grăbit, fixând volumul de Memorii, pe care îl ţineam la piept, cu braţele încrucişate şi cu palmele încleştate pe coperţile-i tari. Asta – da! Cu dragă inimă!

Răsfoieşte cartea, până la a treia pagină; înşiră câteva rânduri. Stiloul rotunjeşte literele mărunte şi negre.

*

Mai întâi, l-am zărit trecând cu paşi mari, apăsaţi, prin dreptul anticamerei în care aşteptam să fiu primită în audienţă. Îşi purta solemn reverenda. În veşmântul lung părea neverosimil de înalt. Îşi masca uşoara gârbovire a umerilor plimbându-se cu mâinile împreunate la spate.

L-am urmărit apoi de aproape, aşezat la masa de lucru din biroul său. În locul mitropolitului cu alura maiestuoasă, înnobilată de înaintarea în vârstă, m-am aşteptat să întâlnesc fie un octogenar resemnat, obosit, împuţinat de ani, fie un prelat autoritar şi ursuz. Pe niciunul din aceşti inşi nu i-am ghicit în bărbatul din faţa mea. Din păcate, nu am avut timp suficient să-i descopăr – atunci, pe loc – ipostaza candidă care mi se aratase în cărţile sale: ştiam, de pildă, că domesticise veveriţe, că îngrijise păsări cu aripi frânte, că iubea foarte mult copiii, că îi plăcea să se joace.

Întrevederea noastră a durat vreo cinci minute şi s-a petrecut la sediul Arhiepiscopiei Ortodoxe din Cluj Napoca. Acolo, Înalt Prea Sfinţia Sa Bartolomeu Valeriu Anania îi primeşte pe toţi cei care îl caută.

Vizita mea era ultima încercare de a cuceri o redută ce îmi devenise inaccesibilă. La sfârșitul lui 2008, Valeriu Anania fusese de acord să răspundă unor întrebări dintr-un (posibil) interviu, dar îmi cerea înţelegere şi răbdare, întrucât era angajat în finalizarea Memoriilor. Am tergiversat realizarea interviului până după ce voi fi citit cartea cu pricina. Când am revenit – peste un an și ceva, a fost prea târziu.

Câştigul meu a fost însă lectura volumului. Despre redactarea lui aveam să aflu că începuse în anii 1973-1974, a fost reluată treizeci de ani mai târziu şi s-a încheiat în 2008.

Aşa cum a intenţionat autorul, Memoriile sunt o mărturie despre o lume şi despre un suflet. Lumea lui Valeriu Anania este alcătuită din mai multe Românii: România de la finele perioadei interbelice; România din închisorile comuniste; România celor patru decenii de regim totalitar; România creştin-ortodoxă; România din diaspora americană; România în zorii libertăţii postrevoluţionare (cronologia Memoriilor se opreşte în 1993). 

Spovedania autorului despre sufletul său tulbură printr-o crudă sinceritate. Nimic din ceea ce este omenesc nu pare a-i fi rămas acestuia străin: nici idealismul ingenuu al unei ,,adolescenţe verzui”; nici disperarea încarceratului umilit, asupra căruia va plana mereu vina firavelor simpatii legionare; nici dorinţa de afirmare a medicinistului în dulamă şi a viitorului stâlp al Bisericii Ortodoxe; nici debusolarea junelui monah, după ce a îmbrăţişat o carieră pentru care nu avea vocaţie; nici frământările maturului plecat în pribegie; nici dorinţele strunite ale bărbatului; nici tandreţea, nici duioşia, nici laşităţile acestuia; nici strălucirea învingătorului; nici smerenia învinsului.

Fie că vorbeşte despre anii adolescenţei, ai studenţiei sau ai primei maturităţi (în cea dintâi parte a Memoriilor, în care cele mai consistente pagini sunt cele despre experienţa carcerală), fie că dezvăluie aventura unui spirit liber, într-o lume liberă – America (punctul de interes al părţii a doua), fie că portretizează literaţi sau figuri ecleziastice, Valeriu Anania rămâne un scriitor născut, iar nu făcut; un slujitor – de o viaţă – al literaturii.

L-am întâlnit pe Valeriu Anania: un bărbat luminos, ferm, încă puternic; un scriitor care se încăpăţâna să creadă că, odată cu ultima sa carte, a spus totul despre sine. Se înşela! Multe mărturisiri erau neduse până la capăt. Multe întrebări îşi aşteaptau răspunsul. INCLUSIV întrebările mele. 

*

− ,,Holban nu se preocupa cu precădere de ce anume scriam eu, şi nici de cum scriam. Pentru el era important să scriu şi voia să stăruiesc, să nu rămân o făgăduinţă neîmplinită (…) <<Formaţia, stilul personal, orizontul propriu, evoluţia în formule noi se alcătuiesc pe parcurs, zicea el, important e să te iei în serios, să crezi cu putere că eşti în stare să faci ceva>>.” Ce au însemnat aceste vorbe ale unui profesor de limba română – nimeni altul decât Anton Holban – pentru un adolescent în care ,,mijea” scriitorul de mai târziu poate afla oricine, din  volumul Rotonda plopilor aprinşi de Valeriu Anania.

Înalt Preasfinţia Voastră, citind  Memoriile am dedus că aţi urmat cu stricteţe sfatul lui Anton Holban: acela de ,,a vă lua în serios” ca scriitor. Dacă unele opţiuni ale dumneavoastră – cum ar fi aceea de a deveni monah – nu par a fi avut, la început, o puternică susţinere sufletească, dorinţa de a sluji literatura nu v-a părăsit nicio clipă, de-a lungul vieţii. Chiar aşa au stat lucrurile? Nu aţi fost tentat niciodată să renunţaţi la literatură?

Făceaţi literatură chiar şi în închisoare: mintea vi se transformase într-o tăbliţă care păstra încrustate adânc viitoare creaţii – Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole, de pildă. Paginile din Memorii în care povestiţi aceste lucruri sunt tulburătoare. Cât din forţa interioară a Înalt Preasfinţiei Voastre izvora – atunci – din credinţa în literatură şi cât din credinţa în Dumnezeu?   

În ce măsură seamănă credinţa Înalt Preasfinţiei Voastre în literatură cu credinţa în Dumnezeu?

Aveţi prieteni în lumea literară? Cine şi-a mai câştigat locul în rotonda luminişului cu plopi aprinşi? (…)

În Cuvântul lămuritor asupra Sfintei Scripturi precizaţi că Biblia poate fi citită din curiozitate lingvistică, istorică, literară etc. – adică  pentru a şti; pentru a înţelege (,,a pipăi cu gândul înţelesurile din spatele cuvintelor”) sau pentu a cunoaşte (dragostea nemărginită a lui Dumnezeu pentru om şi adevărurile ei). Când aţi început să parcurgeţi aceste trei trepte de asimilare a textului Sfintei Scripturi? V-aţi poticnit vreodată pe drumul dintre,, a şti” şi ,, a cunoaşte”?

Mă adresez acum duhovnicului. Ce trebuie să facă un om obişnuit, pentru a nu se rătăci – în viaţă – pe calea care ar trebui să ducă la ,, a cunoaşte”?

− ,,O viaţă-a fost şi-mi sângeră cât şase./ Un om avui şi nu-mi va fi deajuns./ Prea multă lavă-n somnul meu rămase/ şi mult prea multă spuză’ntru ascuns.// Voi arde tot ce nu mi-a fost văpaie,/ voi îneca ce nu mi-a fost potop,/ ce n’a fost vifor face-voi păstaie/ ce nu mi-a fost cutremur am să’ngrop.// Voi, munţi înalţi mai creşteţi din ce ninge,/ voi, ape largi, sporiţi-vă spre larg./ Din focul meu nimic nu se va stinge/ cît sâmburii luminii se mai sparg.” Lavă, spuză, văpaie, potop, vifor, cutremur, foc – sunt cuvintele  pe care le asociaţi vieţii proprii. Ce altceva a mai fost viaţa Înalt Preasfinţiei Voastre?

Ioana Revnic

(Fragment din volumul Dresură de lei)

Sursă foto – AICI