[fsn_row][fsn_column width=”12″][fsn_text]

Amintirile lui Ioan Slavici despre Mihai Eminescu,  prietenul căruia îi datorează cariera literară, sunt pline de dragoste, de profundă înțelegere, de RECUNOȘTINȚĂ.

Ioan Slavici a avut intuiția valorii lui Mihai Eminescu încă de când acesta era doar un student căruia, la Viena, îi citea primele sale încercări scriitoricești. Sau alături de care pregătea – de departe – Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni și Primul Congres al Studenților Români, din 1871, de la Putna.

Iată ce scrie prozatorul ardelean despre confratele lui:

Eminescu era de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era un munte de om și ca fire grădină de frumusețe și ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrânețe dacă ar fi avut oarecare purtare de grije pentru sine însuși și ar fi fost încă [de] copil îndrumat de a‑și stăpâni pornirile spre exces.

El era însă lipsit cu desăvârșire de ceea ce în viața de toate zilele se numește egoism, nu trăia prin sine și pentru sine, ci prin lumea în care‑și petrecea viața și pentru ea. Trebuințele, suferințele și durerile, întocmai ca și mulțumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate‑n seamă.

Ceea ce‑l atingea pe el erau trebuințele, suferințele, durerile și totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea zicea el că sunt multe dureri și puține plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită în sufletul lui. (…)

El niciodată nu s‑a plâns de neajunsurile propriei sale vieți și niciodată nu a dat pe față bucuria izvorâtă din propriile sale mulțumiri.

Flămând, zdrențuit, lipsit de adăpost și răbdând la ger, el era același om senin și vecinic voios, pe care‑l ating numai mizeriile mai mici ale altora.

*

Eram în multe privințe foarte deosebiți unul de altul și am fost, cu toate acestea buni, în mai multe rânduri chiar nedespărțiți prieteni: de aceea mi‑a fost întotdeauna greu să vorbesc despre dânsul, căci nu puteam să o fac aceasta fără ca să vorbesc și despre mine însumi. (…)

Mie nu mi‑a fost Mihail Eminescu poet, nici, în genere, scriitor, ci om sufletește apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulțumire senină, și povățuitor în cele literare. Ani de zile de‑a rândul nu am publicat nimic mai nainte de a‑i fi citit și lui ceea ce am scris, căci mulțumirea mea era să‑l văd pe el citind cu mulțumire cele scrise de mine.

Numai de tot rar se întâmpla însă ca să‑mi citească și el ceea ce scria, căci de cele mai multe ori era mâhnit când se uita în fața mea. Îmi plăcea scrisa lui, dar țineam la el și mă atingea dureros asprimea cu care îi judeca pe oameni, încât aș fi voit ca altul să spună ceea ce spunea el. (…)

Deși tânăr de‑abia douăzeci de ani, el avusese până atunci viață zbuciumată, umblase ani de zile de‑a rândul răzleț ca un copil pierdut, se zbătuse pe la Sibiu, pe la Blaj, pe la Beiuș și ca sufleur de trupe călătoare, în fel de fel de mizerii, cunoștea în toate amănuntele ei partea urâtă a vieții și era oarecum copt înainte de vreme.

Nu‑și urmase în mod regulat studiile secundare, dar citise mult, și nu numai își făcuse reputațiunea literară, ci știa totodată multă carte și judeca cu capul lui. Cu deosebire largi îi erau cunoștințele în ceea ce privește literatura tuturor popoarelor, istoria universală și cea română în deosebi, filosofia tuturor timpurilor și limbile clasice și cea română.

Iară eu trăisem într‑o lume strâmtă și nu știam nimic… 

Ioan SLAVICI

[/fsn_text][/fsn_column][/fsn_row]