Aveam 23 de ani când am devenit diriginta clasei a V-a E de la Școala „Oltea Doamna” din Oradea. Nu era o clasă „de fițe”, deși școala era chiar în buricul târgului. Dar copiii aceia aveau un CEVA numai și numai al lor. Fiecare profesor care le-a predat oricât de puțin timp își amintește și azi – după 14 ani de când au terminat clasa a VIII-a – numele fiecărui copil în parte.
*
Foștii mei elevi, primii cărora le-am fost dirigintă, au acum 28 sau 29 de ani. Cu unii mai țin legătura.
*
Zilele trecute mi-a scris Paula. Când am cunoscut-o eu, era orfană de mamă. Femeia murise de cancer. I-a fost foarte greu elevei mele în toți anii de gimnaziu. Tatăl ei a fost lângă ea cât a putut, rămăsese cu încă doi băieți de crescut – unul mai mic decât Paula și unul mai mare. De ea au avut grijă mai mult mătușile. Acum locuiește în Italia, e căsătorită și are un băiețel.
În mesajul pe care mi l-a trimis, Paula mă întreba ceva despre profesoara ei de chimie din generală: Ileana Ghergheleș.
(Ileana, draga mea Ileana, cât îmi lipsesc zilele în care ne refugiam în sălița cabinetului tău de chimie, să bem un ceai și să stăm de vorbă!)
Pe Ileana, fosta mea colegă, o iubesc și am admirat-o mereu pentru echilibru, pentru demnitate și pentru puterea ei de a învăța: a decis, la maturitate, să facă Facultatea de Farmacie. Deviza ei era „Copiii au aripi, profesorii îi învață să zboare…” A ajutat mulți elevi (ca profesoară, ca farmacistă) întâi cât au fost în școală, apoi ORICÂND i-au cerut sprijinul, după ce s-au făcut mari. Bag mâna în foc că i-a iubit – enorm – pe toți! (Știu, pare greu de crezut…) Și pe noi, colegii ei, ne-a iubit.
Scrisoarea Paulei spune destule despre această profesoară pe care o fostă elevă nu a uitat-o, după atâta amar de vreme. (Ioana Revnic)
*
Sărut-mâna, doamna dirigintă,
Chiar dacă nu v-am vizitat și nu v-am căutat foarte des, mereu mă gândesc cu drag la dulcea mea copilărie. Râd și plâng când îmi amintesc ce copilărie frumoasă am avut la școală.
Voiam de câtva timp să vă întreb ceva.
Nu știu cum să dau de doamna Ghergheleș Ileana, așa o chema pe profesoara noastră de chimie.
Eu pe timpul acela, cât eram la școală, îi promisesem că, dacă vreodată îmi voi tăia coada de păr, o să iau legătura cu ea.
Mă ruga să i-o dau dânsei. Țin minte că începuse să îi cadă părul foarte tare și îmi spunea mereu că am culoarea părului exact ca și al dumneaei.
Anul trecut, după nuntă, m-am tuns bob, dar mi-am lăsat părul într-o coadă. Căutam un caz cu cancer. În numele mamei, voiam să îl donez cuiva care ar avea nevoie, pentru perucă.
Apoi mi-am amintit, povestind cu coafeza, de doamna Ileana Ghergheleș. De ce mă rugase ea atunci, atât de frumos… Și de promisiunea că o voi căuta, când o să mă tund scurt.
Mă puteți ajuta să iau legătura cu dânsa?
Cu mult drag,
Paula
57/#100denume
Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui.
Citiți poveștile din proiectul 100denume!
