Masthead header

De dragoste. Învățătoarei mele.

Dacă mai faci cutare lucru – îl amenințam pe tatăl meu când mi se părea că nu se comportă cum trebuie – o sun pe moașa și te spun!

Ea era cea care, la botez, mă dusese în brațe la Biserică. Iar acum, când împlinisem 6 ani, devenise învățătoarea mea. Fusese, mai demult, învățătoarea mamei mele. Eram rude, iar acest fapt avea să devină un fel de piatră de moară pentru subsemnata, în toți cei patru ani de școală primară. Întrucât, pentru a nu fi bănuită de favoritisme, moașa alias tovarășa învățătoare era întotdeauna mai severă cu mine decât cu oricine altcineva din clasă.

Învățătoarea mea, pe care chiar o sunam câteodată din avânt justițiar, să îl pârăsc pe tati, avusese multă grijă de mine de când fusesem foarte mică. Ea, sau cele două fete ale sale, în sarcina cărora cădea – nu de puține ori – statul cu mine când mami și tati rămâneau la serviciu prea mult. (Moașa mai avea un băiat, însă acesta nu mă prea băga în seamă.)

La învățătoarea mea am dormit câteva zile, când mami s-a dus să își nască al doilea copil și tot ea mi-a dat vestea că am un frate. Cu învățătoarea mea eram când mami și-a dus tatăl la spital, într-o criză cardiacă, și tot ea m-a înștiințat că bunicul a murit, la scurt timp după internare.

Dar pentru mine, nu a fost niciodată ÎN PRIMUL RÂND „tovarășa învățătoare”. A fost autoritatea absolută a cărei validare conta cel mai mult. De care am ascultat neclintit, multă vreme. Și împotriva căreia m-am revoltat, la un moment dat: „Acum, că am terminat clasa a patra – i-am zis, uitând cu câtă putere o învestisem – pot să fac ce vreau. De azi, să nu mai aveți niciun amestec în familia noastră!” Venise timpul să nu mai fiu copilul care face puține greșeli, care ascultă nesmintit, care trebuia să fie un exemplu.

Multe lucruri am învățat de la învățătoarea mea, Victoria Pășcuță. Profesional vorbind, ea a fost pentru mine un exemplu de rigoare, de seriozitate, de colaborare cu ceilalți, de dăruire.

Dar câștigurile mele sufletești de pe urma faptului că am avut norocul să o am aproape sunt infinit mai multe. Despre-acestea am scris, cândva, o poveste.  

***

Poveste de dragoste tomnatică

 

Dintre toate poveștile de dragoste trăite de alții, mai apropiată de sufletul meu este povestea unei iubiri împlinite după aproape patru decenii de la înfiriparea ei. Îmi amintesc de ea ca de o minune căreia i-am fost martoră.

O tânără a iubit un tânăr – a fost prima ei dragoste – , dar s-a măritat cu un altul. Acestuia i-a adus pe lume trei copii. Apoi, la câtăva vreme de la nașterea celui din urmă prunc, a rămas văduvă. Și-a crescut singură fiicele și fiul până ce i-a văzut așezați pe toți la casele lor. Când copiii ei au făcut copii, i-a luat în primire pe aceștia din urmă: le-a vegheat nașterea și creșterea. Avea șaizeci de ani și trei nepoți când l-a reîntâlnit întâmplător, într-o călătorie cu trenul, pe bărbatul primei sale iubiri. Nu s-au mai despărțit de atunci – o vreme. Au trăit împreună o minune întâmplată aievea: dragostea lor, prea mult amânată.

Țin minte că unul din ritualurile acestei iubiri târzii era obiceiul lui de a îngenunchea în fața ei, din trei în trei zile: ca să o încalțe atunci când ea trebuia să meargă la dializă. Căci, la puțin timp după ce s-au căsătorit, femeia a aflat că amândoi rinichii îi erau devorați de tumori. A fost operată și, mai bine de cinci ani, a trăit într-o simbioză dușmănoasă cu niște aparate ce tot a treia zi îi curățau sângele de otrăvurile trupului împuținat pe dinăuntru.

Numai ocrotirea bărbatului care, înainte de a-i încălța picioarele umflate de boală, îi mângâia tălpile; care doar dacă îi lega șireturile de la papucii cumpărați întotdeauna cu un număr mai mare îndrăznea să îi frământe gleznele – cu atingeri alinătoare ce îi aminteau de voluptăți stinse; numai grija lui a ajutat-o să trăiască mult mai mult decât i-au prezis cei mai optimiști medici – mințind-o.

Dacă femeia despre care scriu ar mai fi trăit, la sfârșitul lui august i-aș fi telefonat să îi urez la mulți ani. Iar apoi, după ce ar fi început școala, i-aș fi cerut sfaturi, am fi vorbit mult despre cum să fac cu copiii mai mari sau mai mici cutare și cutare lucru.

poze25oct-059-1

Încă îi păstrez numărul în memoria telefonului mobil și, uitând că ea nu mai este, de multe ori am dat să o sun, pornită să îi cer vreun sfat. Sau pur și simplu să îi aud vocea. Sau să îi spun că eu – fosta elevă a ei, din școala primară; eu, care-am vrut să mă fac învățătoare, ca să-i semăn și ca să îi chinui nepoții, așa cum ea m-a strunit pe mine, la școală; eu – copila pe care a ținut-o în brațe la botez; fata pe care a văzut-o crescând – îi duc dorul. Și o iubesc.

Îi iubesc povestea de dragoste tomnatică: o minune căreia i-am fost martoră. Și care aproape că mă face să cred că asemenea minuni sunt firescul vieții.

Ioana Revnic

38/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul #100denume și alăturați-vă lui!

 

October 8, 2018 - 00:34

Pentru că le pasă. Pentru că ne pasă. » Bunatate.ro - […] 4. De dragoste. Învățătoarei mele. (5254) […]

L i k e   u s !