Masthead header

Poveste de dragoste tomnatică

love-facebook-timeline-covers

Dintre toate poveștile de dragoste trăite de alții, mai apropiată de sufletul meu este povestea unei iubiri împlinite după aproape patru decenii de la înfiriparea ei. Îmi amintesc de ea ca de o minune căreia i-am fost martoră.

O tânără a iubit un tânăr – a fost prima ei dragoste – , dar s-a măritat cu un altul. Acestuia i-a adus pe lume trei copii. Apoi, la câtăva vreme de la nașterea celui din urmă prunc, a rămas văduvă. Și-a crescut singură fiicele și fiul până ce i-a văzut așezați pe toți la casele lor. Când copiii ei au făcut copii, i-a luat în primire pe aceștia din urmă: le-a vegheat nașterea și creșterea. Avea șaizeci de ani și trei nepoți când l-a reîntâlnit întâmplător, într-o călătorie cu trenul, pe bărbatul primei sale iubiri. Nu s-au mai despărțit de atunci – o vreme. Au trăit împreună o minune întâmplată aievea: dragostea lor, prea mult amânată.

Țin minte că unul din ritualurile acestei iubiri târzii era obiceiul lui de a îngenunchea în fața ei, din trei în trei zile: ca să o încălțe atunci când ea trebuia să meargă la dializă. Căci, la puțin timp după ce s-au căsătorit, femeia a aflat că amândoi rinichii îi erau devorați de tumori. A fost operată și, mai bine de cinci ani, a trăit într-o simbioză dușmănoasă cu niște aparate ce tot a treia zi îi curățau sângele de otrăvurile trupului împuținat pe dinăntru.

Numai ocrotirea bărbatului care, înainte de a-i încălța picioarele umflate de boală, îi mângâia tălpile; care doar dacă îi lega șireturile de la papucii cumpărați întotdeauna cu un număr mai mare îndrăznea să îi frământe gleznele – cu atingeri alinătoare ce îi aminteau de voluptăți stinse; numai grija lui a ajutat-o să trăiască mult mai mult decât i-au prezis cei mai optimiști medici – mințind-o.

Dacă femeia despre care scriu ar mai fi trăit, la sfârșitul lui august i-aș fi telefonat să îi urez la mulți ani. Iar azi, am fi vorbit despre cum a început școala.

poze25oct-059-1

Încă îi păstrez numărul în memoria telefonului mobil și, uitând că ea nu mai este, de multe ori am dat să o sun, pornită să îi cer vreun sfat. Sau pur și simplu să îi aud vocea. Sau să îi spun că eu – fosta elevă a ei, din școala primară; eu, care-am vrut să mă fac învățătoare, ca să-i semăn și ca să îi chinui nepoții, așa cum ea m-a strunit pe mine, la școală; eu – copila pe care a ținut-o în brațe la botez; fata pe care a văzut-o crescând – îi duc dorul. Și o iubesc.

Îi iubesc povestea de dragoste tomnatică: o minune căreia i-am fost martoră. Și care aproape că mă face să cred că asemenea minuni sunt firescul vieții.

Ioana Revnic

(Fotografie preluată de pe www.bestcoverpix.com)

L i k e   u s !