– Ce citiți? m-a întrebat domnul care s-a așezat lângă mine în metrou.

– Ați auzit de Fântâna Albă? 

– Nu! mi-a răspuns el. 

I-am arătat coperta cărții și m-am repezit să îi povestesc câte ceva, căci peste două stații urma să cobor. 

*

În 1 aprilie 1941, în preajma localității Fântâna Albă (aflată în Bucovina de Nord, sub stăpânire rusească) s-a petrecut un masacru căruia i-au căzut victime zeci sau sute de români. Numărul lor rămâne necunoscut. De ce au fost uciși aceștia? Pentru că doreau să treacă în România, sătui de samavolniciile sovieticilor ocupanți. Am aflat povestea abominabilului eveniment, întâmplările premergătoare lui și urmările acestuia din cartea pe care o citeam în metrou: Fântâna Albă – Golgota neamului. Adusesem volumul cu mine, în vară, de la Mănăstirea Putna, căci la editura mănăstirii fusese publicat. Urma să scriu despre acesta un articol.

*

Dintre mărturiile adunate în carte, mi-au atras atenția cele care datează din 1942. Am descoperit, în texte, figura unui preot curajos și luminat, Simion Ivaniuc, singurul preot care a rămas cu sătenii, în  Suceveni, în anii de după ocupație. Un adevărat părinte pentru credincioșii lui români. Un om care, prin exemplul propriu, prin credință și prin rugăciune a apărat valorile străbune ale celor pe care îi păstorea: credința ortodoxă și limba română.
Aflați-i mărturisirea! (Ioana Revnic)

*

Nu ne părăsi, părinte…

Eu nu m-am putut refugia în primele zile după venirea trupelor sovietice, considerând că nu pot lăsa de izbeliște parohia și pe acei minunați credincioși din satul Suceveni și nici să-mi părăsesc gospodăria, rezultatul muncii mele de atâția ani. Mulți preoți care, ca și mine, nu și-au putut părăsi parohiile au realizat, în foarte puțin timp, că rămânerea lor ar pune în pericol existența lor fizică și că datorită întreruperii oricăror contacte cu România, refugierea în România era exclusă. Singura scăpare era ca să apelăm la comisiile germane ce au început să funcționeze în nordul Bucovinei în vederea repatrierii etnicilor germani.

După mai multe demersuri făcute de mine și de alți preoți la o asemenea comisie ce funcționa la Hliboca (Adâncata) ni s-a luat în considerare cererea și în scurt timp am și primit actele de repatriere, fixându-mi-se și termenul de plecare în Germania, împreună cu soția mea, Olimpia. Între timp, am lichidat o bună parte din gospodărie, vite, acareturi etc., anunțând pe credincioși la slujba bisericească despre hotărârea ce am luat-o. A doua zi după ce am făcut acest anunț, m-am trezit cu o delegație a credincioșilor, care au venit la mine să mă roage să renunț la plecare. Enoriașii au căzut în genunchi și cu lacrimi în ochi mi-au spus: „Sfinția-ta pleci! Dumneavoastră scăpați doi oameni, dar pe noi în seama cui ne lăsați? Ce ne facem noi sub stăpânirea dușmană fără preot și fără biserică? Noi unde să ne ducem și încotro s-o apucăm?” Un gospodar mai în vârstă îmi spune cu lacrimi în ochi, dar cu toată blândețea: „Părinte, în Evanghelia după Ioan, Mântuitorul nostru spune limpede: Eu sunt Păstorul cel bun, Care sufletul Său și-L pune pentru turma Sa. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu. Nu ne părăsi părinte, că faci păcate grele!”

Aceste cuvinte le-am simțit ca o palmă peste obraz, ca cea mai aspră mustrare și aș fi dorit să se deschidă pământul și să mă înghită, din cauza mustrărilor de conștiință ce au pus stăpânire pe mine. Cu un sentiment de vădită jenă le-am cerut credincioșilor să-mi dea un răgaz spre a mă gândi la propunerea lor.

Hotărârea de a rămâne

Așa tulburat cum eram, m-am dus în biserică pentru a mă putea reculege în liniște. În biserică era o frumoasă icoană a Mântuitorului, lucrată în ulei, dăruită bisericii de domnul Vasile Hrincu –președintele Tribunalului din Cernăuți, originar din Suceveni.

Această icoană a fost sfințită anume pentru a aduce alinare bolnavilor și luminarea cugetului celor întunecați, precum și să dea putere și izbândă celor cu inimă curată.

Am stat în genunchi mai multă vreme și m-am rugat, cerând Mântuitorului să-mi dea gândul cel bun. La un moment dat, am perceput că se întâmplă ceva neobișnuit cu mine. Un simțământ ce nu l-am mai încercat în viața mea. Am simțit că parcă cineva mă ia de umeri și mă ridică în picioare. Totul s-a luminat în fața mea, totul a devenit clar, am simțit în acel moment că s-a revărsat o mare forță în toate mădularele mele și am devenit sănătos și puternic, gata să înfrunt orice greutăți ce mi s-ar ivi în cale, ca și Domnul Hristos, Stăpânul meu, când Se ruga în grădina Ghetsimani, scenă ce era reprezentată de icoana din fața mea.

Cu această revelație în suflet m-am îndreptat vesel spre casa parohială, unde mă aștepta delegația credincioșilor din Suceveni, căreia i-am comunicat hotărârea mea de a rămâne ca să împart binele și răul cu ei. Desigur că ei mă așteptau cu inima strânsă, crezând că nu voi renunța la opțiunea mea de a pleca în Germania.

Enoriașii, auzind că hotărârea mea de a rămâne este irevocabilă, cu lacrimi în ochi s-au așezat în genunchi, mulțumind Celui de sus Care m-a ajutat să iau această curajoasă hotărâre și mi-au promis că atâta timp cât voi sta la Suceveni, ei îmi garantează securitatea mea, a soției și a gospodăriei mele.

Și într-adevăr, ei s-au ținut de cuvânt, astfel că în decursul acelui an de ocupație sovietică viața și casa mea au fost păzite zi și noapte, fără întrerupere, de șase străjeri, în timpul zilei și de doisprezece străjeri în cursul nopții, așa că nu se putea apropia nimeni de casa parohială fără a se da alarma în tot satul. (…)

Postul negru

După instalarea autorităților sovietice și după introducerea noilor rânduieli care vizau mai întâi sărăcirea țăranilor prin impuneri de cote obligatorii în bani și în natură și introducerea abuzivă a tot felul de prestații de muncă obligatorie la drumuri, poduri, amenajări de păduri etc., țăranii au venit la mine să se sfătuiască ce este de făcut, că ei nu mai sunt în stare să facă față la atâtea obligații care îi sustrag de la munca câmpului și de la preocupările lor închinate asigurării existenței. Știam că trupele sovietice au intrat la noi într-o zi de vineri, înainte de sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel, așa că mi-au venit în minte cuvintele Mântuitorului Hristos Care spunea că asemenea fel de necaz sau boală se poate vindeca numai prin post și rugăciune. Așa că am hotărât cu enoriașii mei ca în fiecare vineri să se țină de către toată suflarea satului – tineri, bătrâni, copii – post negru, iar ziua de vineri a fost declarată zi de doliu național cu ținerea de slujbe religioase corespunzătoare. În fiecare vineri, dimineața, biserica era plină de oameni, indiferent de vreme, ploaie sau ger cât de mare, că nu lipsea nimeni de la această slujbă. Mai mult chiar, și animalele erau obligate la post, dându-li-se numai apă. Atâta credință câtă am văzut la acești oameni cu virtuți de aur, care m-au făcut să cred că și munții se vor putea muta, că și apele își vor întoarce cursul, că fiarele se vor îmblânzi și păgânătatea se va spulbera! (…)

Într-una din zile, gospodarul nostru Mihailovici Ion a fost trimis cu căruța cu cai să transporte pământ la șantierul aeroportului din Hliboca, împreună cu alți țărani din alte sate.

Sosind ora mesei, țăranul nu s-a așezat să mănânce și nici la animale nu le-a dat să mănânce, așa cum au făcut ceilalți.

Unul din nacialnicii responsabili, ce trecea pe acolo, l-a întrebat de ce nu dă cailor de mâncare? La care țăranul a răspuns foarte franc: „Postim și noi și animalele ca să scăpăm de robia voastră, pentru că ne chinuiți ca pe niște robi”. Auzind aceasta, nacialnicul respectiv a dat dispoziție ca să nu se mai aducă atelaje din Suceveni, ca obiceiul postului să nu fie preluat și de alți țărani.

Altădată, apare în curtea gospodarului Ioan Șcrobaneț un maior de grăniceri cerând să i se dea caii și căruța pentru a face ceva transporturi în unitatea de grăniceri.

Gospodarul nu era acasă, dar soția acestuia s-a conformat ordinului primit de la primărie, a înhămat caii și i-a pus la căruță gata să plece. Maiorul, văzând căruța goală, spune femeii că a uitat să puie ceva furaje pentru cai, la care ea răspunde foarte hotărât:

–Nu, nu am uitat, dar astăzi este vineri și în sat la noi nu mâncăm nici noi și nici vitele.

–Dar de ce? întreabă maiorul.

–Ca să scăpăm de voi, că ne chinuiți prea mult! Răspunde scurt femeia. La care maiorul a făcut ochii mari, s-a uitat chiorâș la femeie și a plecat, renunțând la cai și căruță.

39/#100denume
Aflați mai multe despre proiectul #100denume și alăturați-vă lui!

Fragmente din volumul Fântâna Albă – Golgota neamului, Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2018.

Pictură de Horea Paștina
Sursă imagine www.vremurivechisinoi.blogspot.com