UN LOC LEGENDAR. O DESCOPERIRE ÎNTÂMPLĂTOARE
În sudul Italiei, în preajma localității Squillace, din regiunea Calabria, un grup de excursioniști a dat peste ruinele unei așezări vechi. „Ne plimbam și, la un moment dat, înaintea noastră, a apărut o întindere acoperită cu pietre. La început, ne-am închipuit că ceea ce vedem sunt doar roci ca atâtea altele din zonă. Dar când ne-am apropiat, am constatat că sunt foarte riguros organizate. «Aici a fost un oraș vechi!», ne-am zis. Erau fundații de clădiri; ba chiar și rămășițele unor sisteme de canalizare. Am găsit inclusiv urma unei biserici…” a explicat unul dintre excursioniști.
Specialiștii presupun că ar putea fi vorba de Vivarium, veche așezare întemeiată prin anul 544 de Casiodor, om politic roman, profesor și scriitor.
La Vivarium existau o mănăstire și o Universitate renumită pentru biblioteca sa în care găseai atât scrieri religioase, cât și opere din marea literatură antică. Tot la Universitate era și un Scriptorium – unde se copiau lucrări valoroase din teologia, din filosofia, din științele și din literatura de atunci. La această școală înaltă se pregăteau viitorii preoți.
Aici a predat și sfântul străromân Dionisie Exiguul. S-a născut la sfârșitul secolului al V-lea d.Hr., în aceleași locuri în care a venit pe lume și Sfântul Ioan Casian.
Cum de-a ajuns Dionisie Exiguul din Dobrogea de astăzi tocmai în Italia?
El este cunoscut drept părinte al erei creștine. Oare de ce a fost numit astfel?
Răspunsurile le dă Casiodor, cel care a lăsat singura mărturie despre sfântul nostru. Hai să vă povestesc ce scria el!
ERA O BIBLIOTECĂ VIE
„Au trecut ani buni de când colegul meu Dionisie s-a mutat în Ceruri. Dar mă gândesc la el în fiecare zi. Îl pomenesc în rugăciuni. Uneori, simt că e tot aici, la Vivarium. Mi se pare că îl văd în Scriptorium, unde se retrăgea să traducă din Sfinții Părinți sau să scrie despre ei. Alteori, când intru în bibliotecă, mă aștept să îl găsesc punând în ordine manuscrise și documente.
Încă mi se strânge inima când mă gândesc că s-a stins departe de casă. Mi-a spus chiar înainte de moarte că duce dorul Sciției natale. Ore în șir îmi povestea de-acele locuri cu ierni aspre unde a copilărit și unde sunt îngropați părinții săi.
Se născuse în jurul anului 465 și a rămas devreme orfan de ambii părinți. Monahul Petru, care-a devenit la bătrânețe Episcop în Tomis – o cetate din țara sa de baștină – l-a luat sub ocrotirea lui.
Despre Episcopul Petru, prietenul meu mi-a vorbit întotdeauna cu inima aprisă de dragoste. Îl considera o „podoabă a învățătorilor lui Hristos”. Și zicea că nu îi poate mulțumi îndeajuns, pentru binele pe care i l-a făcut.
Dionisie i-a fost ca un fiu, căci a intrat în mănăstire de copil. A crescut printre călugări, a studiat cărțile sfinte, a învățat perfect și greaca, și latina…
Era din neamul sciților, dar avea caracterul unui un roman adevărat. Asta pentru că știa amândouă limbile și, mai ales, pentru că faptele sale arătau echilibrul sufletesc pe care
Dionisie îl învățase din Cărțile Domnului. Folosea cu o pricepere atât de mare latina și greaca, încât orice text grecesc îl traducea fără nicio ezitare în latinește. Iar scrierile latinești le citea în grecește, de credeai că sunt exact așa cum le rostea… Tocmai acest dar l-a ajutat să vină la Roma.
Dar până să ajungă aici, a călătorit destul de mult. A fost la Mormântul Domnului, apoi în Asia Mică și, în cele din urmă a rămas la o mănăstire din Constantinopol.
De acolo, în anul 496 a fost trimis la Roma. Papa Ghelasie căuta un călugăr care să fie în stare să traducă din limba greacă în latină învățăturile Sinoadelor Ecumenice. Dionisie era omul potrivit! El a și comentat hotărârile Sinoadelor, nu s-a mulțumit doar să le tâlcuiască dintr-o limbă într-alta.
Papa Ghelasie a murit la scurtă vreme și Dionisie nu s-a mai întors nici la Constantinopol, nici acasă, în Sciția. A rămas la Roma, unde a slujit sub zece papi. A avut în grijă biblioteca Bisericii Romane, pe care a reorganizat-o. Și a intrat în obștea Mănăstirii Sfânta Anastasia: aici a studiat, a tradus, a scris.
Ne-am împrietenit, de cum l-am întâlnit prima oară, la Roma!
Întâi – i-am iubit blândețea purtării. Și-abia apoi mintea în care a adunat mult din învățătura lumii.
Era o bibliotecă vie!
Un expert în aproape toate științele. Un geniu – care își purta înzestrarea cu simplitate!
Însă nu ținea morțiș să arate tot ce știa. Lângă el nu te simțeai un necunoscător. Sau un neînsemnat.
El nu se considera superior nimănui, deși ar fi meritat să stea în vecinătatea regilor.
Citindu-i însemnările, mi-am dat seama că studenții din Vivarium au nevoie de un om ca el. Și l-am chemat să le fie profesor.
Nu pot să uit cum le preda acestora. Le vorbea cu o înflăcărare pe care numai credința o poate ține vie. Se apropia de fiecare cu îngăduință și cu multă înțelegere.
În același timp, era sobru și discret. Nu uita nicio clipă că este – înainte de toate – monah.
Cercetase Scripturile cu o însuflețire atât de mare și le înțelesese atât de bine, încât, dacă i se cereau lămuriri, avea răspunsul pregătit. Îl dădea fără întârziere.
Se dăruise lui Dumnezeu în întregime, dar lua parte și la întâlniri cu oameni de lume. Era blând, deși mărturisea că se simțea mânat, câteodată, de firea pătimașă a celor mânioși.
Se întrista când auzea cuvinte necuviincioase, la adunările noastre vesele. Postea fără să le reproșeze nimic celor ce nu făceau asta și, când stătea cu noi la masă, pe lângă bucatele trupești, dorea să împartă și bogății sufletești.
EL a avut ideea să se numere anii începând cu Întruparea Domnului, nu de la înscăunarea împăratului Dioclețian, cum se făcea: „Eu nu am voit să pun la baza calculelor mele amintirea acelui om fără de lege și persecutor, ci mai degrabă am ales să socotesc anii de la Întruparea Domnului nostru
Iisus Hristos”, mi-a explicat Dionisie.
Astfel, a studiat hărți astronomice și a făcut calcule până ce a descoperit anul Nașterii Mântuitorului. Știa bine astronomie. O învățase în Alexandria, cu astronomi renumiți.
A mers la înalții noștri ierarhi, le-a arătat calculele sale și i-a convins să folosească noul mod de a număra anii: înainte de Hristos și după El.
Asta se întâmpla în 527. De atunci, au trecut mai bine de 20 de ani… Cine știe? Poate că, într-o zi, toată lumea creștină va număra anii și veacurile așa cum ne-a învățat Dionisie.
Deși a făcut atât de multe, deși avea atâtea daruri de la Dumnezeu, el mereu și-a spus Exiguus, care înseamnă „cel mic”, „cel smerit”.
Cât a trăit, s-a purtat întocmai cum îi zicea numele…
Dacă, printr-o minune, ne-am reîntâlni pentru câteva clipe aici, la Vivarium, un singur lucru i-aș cere prietenului meu Dionisie: Să mă învețe smerenia!
Frate Dionisie, roagă-te și pentru mine, Casiodor, în fața lui Dumnezeu și în fața Sfinților pe care i-ai slujit cu smerenie și cu dragoste!”
ÎN URMA LUI A RAMAS DOAR UN IZVOR
Cuviosul Dionisie Exiguul a trecut la cele veșnice în Italia, la Vivarium, cândva între anii 545–550. Nu se știe cu exactitate data morții sale. Nici unde a fost îngropat.
Calculul erei creștine a fost adoptat, treptat, în toată lumea. În secolul al XX-lea, s-a dovedit că socotelile Sfântului conțineau o inexactitate.
Sfântul Dionisie Exiguul a calculat că Hristos s-ar fi născut în anul 753 de la întemeierea Romei, acesta devenind primul an al erei creștine. După calcule mai noi, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om fie între anii 6–3 î.Hr., fie în anul 2 î.Hr.
Oricum, dacă spunem astăzi că suntem într-un anumit an, după Hristos, acest lucru se datorează Sfântului străromân Dionisie Exiguul, pe care noi îl pomenim la începutul Anului Bisericesc, adică pe 1 septembrie.
În România, doar un izvor a rămas în urma sa: se află în curtea mănăstirii dobrogene Sfântul Dionisie Exiguul, care îi este închinată.
E un loc de o frumusețe aproape nepământeană: ca sufletul acestui Sfânt cunoscut prea puțin, deși a făcut din nașterea lui Hristos reperul după care se numără anii lumii.
Text de Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului Spune-mi o poveste pentru suflet
Ilustrație de Astrid Mușat
