Hristos a înviat!
Îl poate determina ceva pe un om care trăiește izolat – fără voia lui, să nu sărbătorească Învierea?! Nicidecum. Cel puțin așa ești tentat să spui citind memoriile multora dintre cei care au trecut prin temnițele comuniste. Dan M. Brătianu este unul dintre aceștia. A fost închis timp de 15 ani şi 3 zile. În cartea sa – Martor într-o țară încătușată, el evocă trei Învieri petrecute în puşcărie. Însemnările lui vorbesc despre curajul de a-ți păstra credința și de a ți-o manifesta – în condiții ostile.
*
„Prima Înviere petrecută în închisoare a fost aceea din 1948” – scrie Dan M. Brătianu. „Eram în izolare într-o celulă de la etajul 3 al penitenciarului Piteşti. Regimul la care eram supuşi era foarte sever. Celula era complet goală, nici măcar o rogojină pe care să dormim, o singură pătură peticită. Ne foloseam pantofii în chip de pernă și hrana era îngrozitoare. Primeam des mazăre furajeră plină de gărgăriţe.
Era greu de ştiut ce zi a săptămânii era. Numai zgomotele ce ne veneau de la parter şi subsol, ocupate de deţinuţii de drept comun (…), ne ajutau să distingem duminicile de celelalte zile.
Pe de altă parte, regimul nu reuşise să pună o stăpânire totală pe toate rotiţele vieţii civile şi mai existau unele tradiţii care supravieţuiseră. Între acestea erau vizitele preoţilor la deţinuţii de drept comun (…).
Din aceste tradiţii făcea parte împărţirea – de Paşti – a ouălor roşii şi a cozonacului oferit de populaţie. Vă puteţi deci uşor închipui mirarea mea când, într-o duminică, am primit şi eu partea mea. Am înfulecat-o într-o clipă, inclusiv coaja oului. Dar surpriza mea a fost şi mai mare când am auzit, venind de jos, un murmur de voci care cântau o rugăciune. Slujba ortodoxă a Învierii este însoţită de cântece minunate şi am fost adânc mişcat când am auzit deodată întreaga boltă a celularului vibrând la sunetele majestuoase ale imnului „Hristos a înviat!”. Acesta a fost cântat cu toată puterea în toate celulele. În ceea ce mă priveşte cânt fals, dar am urlat ca toţi ceilalţi şi am plâns ca un copil. A fost una din cele mai frumoase Învieri din câte am trăit.
Anul următor, în 1949, mă aflam de Paşti la Jilava. Nu aveam nici un preot cu noi, dar voiam să sărbătorim Paştele. Deţinutul cel mai aproape de fereastră s-a oferit să stea de veghe pentru a prinde dangătul clopotului Patriarhiei, care vestea clipa Învierii. Câţiva dintre noi salvaseră chibrituri şi fiecare primi câte unul, care trebuia să servească drept lumânare. Când dangătul depărtat al clopotului ne-a parvenit, ne-am sculat cu toţii şi, după ce ne-am aprins chibriturile, am cântat imnul sacru, la început cu voce joasă, apoi din ce în ce mai tare. Acelaşi cântec s-a auzit din celulele vecine. Gardienii nu au intervenit.
Însă Paştile din 1950 au fost pentru mine cele mai impresionante. Eram încă la Jilava, în aceeaşi celulă, într-o stare de mizerie şi mai accentuată, mai înfometaţi, mai în zdrenţe (…). Dar de data aceasta aveam un preot cu noi. Era foarte tânăr, de o slăbiciune înspăimântătoare, dar ochii lui străluceau de o lumină aproape supranaturală şi devotamentul său pentru toţi cei care aveau nevoie de un ajutor era extraordinar.
Nu mai aveam decât trei chibrituri păstrate cu grijă. Ne-am confecţionat atunci, în chip de lumânări, mici torţe din papură extrasă din rogojinile pe care dormeam.
Când sunetul clopotului de la Patriarhie a ajuns la noi, ne-am aprins făcliile şi preotul a început slujba Învierii.
Torţele noastre nu dădeau o flacără, ci o slabă lumină roşie şi făceau foarte mult fum. Feţele noastre luminate de aceste torţe erau impresionante, dar ce frapa mai mult era faţa tânărului părinte, o faţă transfigurată de credinţă şi speranţă. Ar fi putut servi ca model pentru o icoană bizantină.
Imnul a fost cântat cu o fervoare care a câştigat până şi pe aceia dintre noi care nu erau credincioşi. Pe feţele mai multora curgeau lacrimi, dar nimănui nu i-a fost ruşine.
Mai mult de treizeci de ani s-au scurs de atunci, dar nu am mai trăit niciodată o Înviere mai frumoasă.
Ascultați AICI varianta audio a poveștii sau pe YouTube
*
În această perioadă în care #FacemBineleAcasa, vă invit să vă alăturați proiectului #povestidecuraj, desfășurat în colaborare cu Asociația România pentru Viață.
Dacă știți o poveste de curaj trăită sau citită, dăruiți-o și altora!
O așteptăm la adresa contact@faptepentruviata.ro.
O vom publica pe site-ul faptepentruviata.ro.
Unele povești vor fi înregistrate audio.
Avem nevoie de povești de curaj, pentru a face astăzi fapte de curaj.
Ioana Revnic&România pentru viață
*
Cartea lui Dan M. Brătianu a fost publicată de Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996.
Fundalul sonor al înregistrării:
Cântări din Slujba Învierii, la Mănăstirea Putna.
Icoană de Camelia Ionescu Popa
La vioară: Mălina Ciobanu
