Îmi amintesc că într-o zi de primăvară, eram în drum spre bunici. Deodată mi-am amintit că am lăsat acasă cadoul pentru aniversarea lor.
– Nu e nimic! Acest băiat mai are un as în mânecă, mi-am spus.
Odată ajunși acolo, m-am așezat la biroul bunicului și am început să realizez surpriza. După ceva timp, am auzit niște forfote. M-am panicat… Pe ușă intră bunica.
– Puiule, ce faci tu aici? întrebă curioasă bunica.
– Ă, ă, ă…îmi fac temele rămase.
– Bine, dar să te grăbești, te așteaptă bunicul pe terasă.
I-am spus bunicii că pot să fac o pauză și să merg la bunicul meu. Așezându-mă pe un fotoliu mai vechi, l-am întrebat:
– Bunicule, de ce m-ai chemat?
– Pentru că vreau să știu ce pui la cale, ce pregătești tu acolo.
– Bazaconii! Eu nu pregătesc nici o surpriză. Nu că nu aș vrea, dar chiar nu
pregătesc nici una, anul ăsta am uitat…am încercat eu să scot cămașa…
– Mai vedem noi, spuse bunicul…
M-am reîntors în camera cu biroul și am încercat să termin cât mai repede surpriza pentru ei. Am pus sclipici, pudră albastră și panglici colorate, ieșind o felicitare pe cinste.
Le-am înmânat surpriza și au fost foarte încântați.
– Oooo! Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc! a spus bunica.
– Am știut eu că ne pregătești ceva frumos, spuse și bunicul.
Ne-am îmbrățișat.
Și așa se încheie această frumoasă amintire împreună cu bunicii mei.
Text de Elias-David Mărginean (9 ani),
premiul I la Concursul „Poveștile bunicilor”,
decembrie 2023
Desen de Ionela Bădescu (11 ani),
participantă la același concurs
