Suflet de aur

– Moașă Marie! Moașă Marie! Ești acasă? Se auzi auzi vocea tinerei femei ce striga de la poartă.

– Sunt acasă! Intră, Lenuță! Sunt în grădină la lojniță, răspunse bunica

Cu pestelca ei neagră legată peste rochița subțire de stambă, bunica continuă la înșiratul feliilor de fructe tăiate subțire, pe grilajul de lemn al lojniței. Era un ritual pe care-l făcea în fiecare an: se pregătea pentru iarnă, dar mai ales pentru posturile lungi, când toate bunătățile verii lipseau. Usca cireșe, vișine, mere, pere, gutui și prune, pe care le mâncam fie așa uscate, fie gătite sau făcute compot. Erau adevărate delicatese pentru mine, copilul care poftea la bunătățile din cămara bunicii.

-Sărut mâna, moașă Marie! a zis tânăra. Mi-a scris Mirel din armată așa: „Du-te la moașa Maria, cere-i niște nuci și trimite-mi, că tare aș mai mânca câteva!”

-Dar încă nu sunt coapte, răspunse bunica,  iar de anul trecut mai am cam o sâtă, două! Dacă-ți ajung, ți le dau toate.

-Poate îmi dai și o mână de fructe uscate și niște scrijeli, ca să-i pun în pachet…

Nucile bunicii erau tare bune, la fel ca ea. Aveau coaja foarte subțire, aproape transparentă pe alocuri, iar miezul era mare și dulce. Nu cred să fi fost un alt nuc prin sat, de un așa soi, pentru că jumătate de sat venea la ea, ca să-i  ceară. 

Discuția dintre cele două femei continuă în liniște, în timp ce privirea mea  se îndreptă spre nucul bătrân din colțul grădinii.  Amintirile mă năpădiră cu atâta intensitate, iar inima începu să bată, de-aproape că îmi tăia respirația!

De câte ori nu m-am cățărat să mă odihnesc pe brațele lui groase și vânjoase, care mă apărau de tristețea gândurilor, iar hohotul plânsului era acoperit de foșnetul frunzelor. De câte ori bunica nu m-a strigat, iar eu stăteam în liniște privind albastru cerului printre ramuri! Chiar am căzut din nuc o dată, iar sperietura bunicii a fost mai mare decât a mea. M-a certat cu atâta blândețe, de mi-am promis că nu o voi mai face nimic care să-i aducă durere în suflet. 

***

Bunica mea Maria era moașa satului.  Se născuse într-o familie numeroasă și cu multă evlavie. I-ar fi  plăcut să studieze, dar familia nu avusese resurse, ca s-o trimită la școală. A făcut, totuși, un trimestru din clasa întâi.

A învățat singură să citească și să scrie. Dornică de rugăciune și însetată de dragostea pentru Hristos, era singura din cei șase copii ai familiei, atrasă de viața monahală.

Așa că, de la 11 ani a decis să-și dedice viața lui Hristos și a ajuns la  Mănăstirea Agapia.  Deși avea o vârstă fragedă, împlinea cu mare bucurie și cu dragoste toate ascultările la care era trimisă. Citea neîncetat. Se obișnuiește cu pravila din mănăstire, iar aceasta era, pentru ea, calea și bucuria de a vorbi cu Mântuitorul. Dorința ei cea mai mare era să devină mireasa lui Hristos, dar dorința i-a fost zădărnicită de război. Surorile și maicile din obște au suportat multe încercări și suferințe, dar le-au răbdat pe toate, afundându-se în rugăciune și în ascultare.

Zilele treceau, obștea se făcea din ce în ce mai mică și Maica Stareță le-a trimis acasă pe ultimele venite.

În sfârșit, războiul a luat sfârșit, toate monahiile și surorile care au rămas au dat slavă lui Dumnezeu pentru marea lui milostivire. Dar situația nu se îmbunătățise deloc la mănăstire, dimpotrivă.

Resursele mănăstirii erau pe terminate, situația economică a țării era dezastruoasă după războiul din 1918, iar Stareța era pe zi ce trece tot mai preocupată de supraviețuirea maicilor. Venise foametea, călugărițele toate erau foarte îngrijorate, dar erau decise să moară de foame din  dragoste pentru Hristos.

Într-o seară, Maica Stareță a chemat-o pe Maria la ea:

-Maria, trebuie să vorbim!

Sufletul i se strânse de durere: știa deja ce avea să-i spună, dar învățase în acești ani că ascultarea este piatra de temelie a smereniei și a căii către Hristos.

-Sărut dreapta, Maică Stareță!

-Maria, îmi pare tare rău, dar trebuie să te întorci acasă, nu mai putem hrăni nicio gură în plus, suntem la limita supraviețuirii, iar eu trebuie să mă îngrijesc de maicile bătrâne care sunt bolnave și care nu mai au pe nimeni. Tu încă nu ai primit tunderea în monahism, dar pentru mine ești ca o călugăriță. Nu trebuie să stai într-o mănăstire, pentru a-I sluji lui Hristos.

Lacrimile fierbinți se rostogoleau în liniște pe obrajii palizi ai Mariei.

-Nu plânge, continuă stareța, poți fi mireasa Lui și fără să stai în mănăstire, important este să-L iubești și în afara zidurilor la  fel cum ai făcut aici! A-L iubi nu înseamnă doar rugăciune, ci a face bine semenilor, a-i ajuta pe bolnavi, pe săraci. Înseamnă să faci multă milostenie…

Maica o binecuvântă, Maria își luă bocceluța cu puținele lucruri lumești, și păși cu sufletul greu spre poarta mănăstirii. Primise în dar două cărți de la Maica Stareță: „Mântuirea Păcătoșilor” și „Psaltirea”, de care nu se va mai despărți tot restul vieții.

***

Ajunsă acasă,  după puțin timp, părinții au căsătorit-o cu un băiat credincios și înstărit. A avut șapte copii bunica Maria, iar la vârsta de 37 de ani a rămas văduvă. Bunicul a murit exact după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Se întorsese acasă de pe front, dar  se îmbolnăvise de tifos și, după două săptămâni de suferință, a trecut la Domnul.

Nici de data aceasta războiul nu fusese prea blând cu bunica. Rămăsese cu șapte copii, dintre care cel mai mic avea doar șapte luni. Mai avea o vacă și ceva pământ, iar asta îi era toată averea. Nu avea nicio pensie, niciun alt ajutor financiar.

Cum în sat nu exista un cabinet medical, iar femeile care nășteau erau foarte multe, se dusese zvonul ca Maria îi adusese pe lume pe câțiva dintre nepoții săi și le-a ajutat pe câteva vecine să nască.

Și-ncet-încet, bunica Maria a ajuns moașa satului. A adus pe lume prunci sănătoși, a avut grijă de mame pe toată perioada lehuziei, câștigându-și astfel pâinea cea de toate zilele.

Uneori, primea și câte un bănuț pe care îl punea bine, ca să își poată ține copii la școală și să-i așeze la casele lor. Alteori – doar un boț de brânză. Nu s-a lamentat niciodată că-i lipsește ceva, doar Îi mulțumea Bunului Dumnezeu pentru toate: și bune, și rele.

Plecase de la  mănăstire doar cu o bocceluță, dar bogăția pe care o acumulase în suflet a descoperit-o cu trecerea anilor: blândețea, bunătatea, jertfelnicia, dărnicia, dragostea pentru aproapele și RUGĂCIUNEA.

Era nelipsită de la slujbe, cânta în corul bisericii, era un stâlp al parohiei! În plus, mulți veneau la bunica să-i ceară sfaturi sau ceva de-ale gurii, iar ea îi dăruia fiecăruia după putințele ei.

Casa bunicii era ultima din sat, apoi era pădurea. Un pârăiaș era în dreapta drumului, iar de-a stânga casa cu grădina. Iarba moale din curte, în care îmi afundam picioarele goale,  straturile bine îngrijite, florile din grădină, nucul falnic cu nucile lui unice, cămăruța bunicii cu peretele plin de icoane și lampa cu gaz spânzurată într-un cui pe  perete, patul de lemn cu tăbliile sculptate și salteaua de fân făceau din casa bunicii un colț de rai.

Mulți își căutau aici alinarea și liniștea. Și NIMENI nu pleca de la bunica cu mâna goală sau cu sufletul trist.

Sărăcia nu a împiedicat-o niciodată să-i ajute pe cei în nevoi, să-și petreacă nopțile la căpătâiul femeilor însărcinate sau bolnave, să dăruiască din puținul pe care ea îl avea sau să se roage pentru ceilalți.

Ea nu spunea niciodată că nu are, dădea tot ce avea, apoi zicea: „Are Bunul Dumnezeu grijă de mine, nu mă lasă să mor de foame!” Și câtă dreptate avea!

Să încredințăm grijile și durerile noastre Domnului și El se va îngriji de tot!

Copila care a râvnit după Hristos a  devenit femeia cu suflet de aur.

Preoteasa Gabriela Popescu,

Centrul Eparhial Adormirea Maicii Domnului, Roma

În fotografie, Bunica Maria și autoarea acestor rânduri