În duminica Rusaliilor, pe o vreme caniculară, la ora 11.00, începea spectacolul de balet la care am fost invitată. N-aş fi crezut (şi mi s-a strâns un pic inima a îngrijorare), privind bulevardul pustiu ca un deşert african, că în sala de aproape 400 de locuri a Consiliului Judeţean Buzău sunt atât de mulţi părinţi şi copii, veniţi să asiste la examenul de an al Şcolii de Balet Carmen Olaru.

Mi s-a părut, cât am putut să observ, în forfota aceea care umpluse toate spaţiile goale, că pe feţele tuturor se amestecase un aer de relaxare şi emoţie, de bucurie şi nerăbdare, aşa cum li se întâmplă celor care se află în aşteptarea unui eveniment fericit. Aer condiţionat, o scenă aranjată special pentru acest moment, pregătiri intense, reglaje de sunet şi de lumină. Şi aproape niciun loc liber. Şi, dintr-o dată, scena a început să semene cu o pictură impresionistă. Aveam în faţă Balerinele lui Degas…

Muzica spectacolului a fost aleasă, în mare parte, din repertoriul clasic – Balada şi Zâna Dunării de Ciprian Porumbescu, Rapsodia română de George Enescu, Sonata lunii de Beethoven şi fragmente din Lacul lebedelor, al lui Ceaikovski.

Gândită să dureze aproape o oră jumătate, reprezentaţia a avut momente dedicate fiecărei grupe de vârstă. Pauza de zece minute dintre cele două părţi ale spectacolului a fost necesară pentru ca balerinele să îşi schimbe ţinuta şi să îşi aranjeze coafura.

Totul este important pentru aceşti copii care vin la ora de balet cu seriozitate şi plăcere. Părul trebuie să fie bine împletit sau strâns în coc. Pantofii de balet sunt impecabili, dacă sunt prinşi în fundiţe desupra gleznei, în aşa fel fel încât mişcarea să-şi păstreze fluenţa, fără să piardă din fermitate. Umerii sunt drepţi şi urmează linia perfectă a corpului, până la vârful degetelor, pentru ca eleganţa să fie naturală, nu mimetică. Memoria muşchilor se formează, exersând continuu elementele de bază – piruetele, dansul rapid al mâinilor, plietendu, rond de jambe, fondu, battement, pas de chat etc.

Secvenţa de final a avut o frumuseţe aparte, fiindcă pe scenă au venit toţi participanţii la spectacol, în jur de 100 de copii,de la cei de grădiniţă, la cei care au deja 18 ani. A fost un moment în care s-au susţinut reciproc, aşa cum au făcut, de fapt, în tot acest timp imponderabil, care şi-a pierdut consistenţa reală, sfidând gravitaţia şi mergând parcă pe vârfuri… Artiştii s-au privit cu admiraţie, şi-au zâmbit unii altora, s-au aplaudat şi şi-au strâns mâinile a despărţire. Şi pentru ei a sosit vacanţa…

Alexia Danciu şi Ioana Mocanu vin la şcoala de balet de unsprezece ani. Spectacolul de astăzi a fost, pentru ele, unul de absolvire. Ioana a cântat la pian, chiar de pe scenă, trecând, cu graţia cuvenită, din ipostaza de balerină în aceea de pianistă. Cele două tinere au fost îmbrăţişate pe scenă, aclamate ca nişte artiste adevărate şi au primit flori, buchete aduse special pentru ele şi dăruite de balerinele mici. Prima care le-a îmbrăţişat a fost, evident, doamna lor profesoară. Şi în îmbrăţişarea aceea, care a devenit colectivă, am simţit cât de puternică este legătura aceasta dintre maestru şi discipoli. Sunt ani la mijloc…

Pe doamna profesoară de balet am cunoscut-o recent. Nici nu ne-am întâlnit de prea multe ori, dar mi-am dat seama că o recunosc mai ales din relatările Alexiei, care este şi eleva mea. Tocmai a absolvit clasa a XI-a. O tânără de o rară sensibilitate, Alexia scrie poezie şi este, pentru vârsta ei, un comunicator excelent, un minunat partener de discuţii despre artă, Ceaikovski, Spărgătorul de nuci şi Lacul lebedelor, despre patinajul artistic, despre cum ar trebui să arate, în general, un spectacol – să creeze emoţie, asta este esenţa. Nu prea contează, ne spunea Alexia odată, la o oră de română, dacă mai greşeşti ceva. Spectatorul, dacă e specialist, va şti că nu ai făcut pirueta perfect, însă nu asta e important. Să creezi atmosferă, să fii autentic şi să aduci bucurie celor care te privesc, acestea sunt lucrurile pentru care merită să faci atâta efort. Şi să te poţi bucura şi tu de frumuseţea dansului, dacă simţi că este, pentru tine, mai mult decât un simplu capriciu, dacă baletul a devenit o pasiune.

Ştie toate aceste lucruri de la doamna profesoară Carmen Olaru, care nu s-a mulţumit să le înveţe nişte mişcări, o coregrafie mai mult sau mai puţin complicată (de obicei, mai mult!), ci le-a spus, de-a lungul timpului, pe îndelete, povestea fiecărei partituri, le-a descifrat codurile unei arte a rafinamentului şi a avut răbdare ca fiecare elev al ei să înţeleagă cât de importante sunt disciplina, talentul nativ, dar şi efortul continuu, lupta cu oboseala şi cu tentaţia renunţării.

Sunt oameni, ca să citez un clasic, care scot apă din piatră seacă şi seamănă grâu acolo unde a crescut cucută. Pentru ei, nu există „nu se poate”.

Omul sfinţeşte locul. Iar omul potrivit, la locul potrivit, e o minune.  Cât am privit mâinile unei fetiţe-lebede, învingând aerul ca o aripă, m-am gândit ce înseamnă o asemenea şcoală pentru un oraş de provincie, e drept, apropiat de Bucureşti, dar tot provincie.

Să creezi o comunitate în jurul ideii de frumos, să-i faci pe copii şi pe părinţii lor părtaşi la un act artistic, să le oferi şansa de a înţelege ce înseamnă baletul: dincolo de muzică şi de coregrafie, baletul este o stare de spirit şi o formă minunată de comunicare.

Când eşti pe scenă, simţi că toate celelalte visuri ale tale sunt cu putinţă, fiindcă ai căpătat o imensă încredere în tine. Pentru doamna Carmen Olaru şi pentru elevii ei, baletul este o pasiune, deci o întâlnire cotidiană şi privilegiată cu o piruetă sau cu un „pas de chat”.

Text și fotografii de Mihaela Nicolae

 

60/#100denume

Aflați  mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui.

Citiți poveștile din proiectul  100denume!

 

 

Mihaela Nicolae este profesoară de limba română la Colegiul Național „Mihai Eminescu“ din Buzău.