Era multă lume duminica trecută, la Biserica Icoanei, la resfințirea bisericii. Printre oamenii adunați acolo, mă aflam și eu.

 

Aproape de ora 12, a ajuns și Părintele Patriarh Daniel. Când a început să slujească, un olog în cârje s-a strecurat până aproape de scena pe care slujea soborul, și-a aruncat cârjele și s-a trântit pe dalele din curte. A stat așa puțină vreme, căci un domn a venit la el cu un scaun învelit în catifea roșie – ca acelea pe care ședeau oficialitățile și invitații speciali.

 

Bărbatul a pus scaunul în spatele bolnavului. Apoi, l-a ajutat să se ridice cât să se apuce cu mâinile de marginile scaunului, să se așeze și să-și tragă picioarele după el.

 

(Mă uitam cu jind la scaunul lui și mă gândeam că tare bine mi-ar prinde să mă așez fix atunci undeva, căci mă jenau pantofii.)

 

Ologul a rămas acolo până la sfârșit, în fața primelor rânduri. Mi se părea că e mai aproape de scenă decât oricine altcineva dintre toți cei prezenți.

 

La un moment dat, am trecut pe lângă el și m-a apucat de braț. M-a privit cu niște ochi injectați ceea că m-a făcut să mă gândesc că PRECIS băuse ceva, de curând. Mai ales că avea și nasul proaspăt julit! „Rugați-vă pentru robul lui Dumnezeu, Gheorghe”, mi-a zis el fără să mă slăbească nicio clipă din strânsoare și fără să își mute privirea din ochii mei.

 

Mă simțeam stânjenită, dar nici nu aveam puterea să reacționez brutal, cerându-i să mă lase în pace. 

„Gheorghe?!” m-am pomenit vorbind. „Așa îl chema și pe tatăl meu, fie iertat!” „Dumnezeu să-l ierte”, a replicat el foarte atent. „Da, Gheorghe mă cheamă, a fost și ziua mea”, mi-a explicat omul stând agățat, în continuare, de mine. „Eu sunt născută de Sfântul Gheorghe” i-am zis. „Și eu la fel!” a adăugat Gheorghe. 

Ce chestie! m-am gândit, dar nu am apucat să meditez prea mult la coincidențe, căci ologul m-a tras înspre el și m-a luat la rost: „Doamna preoteasă, dar unde-i părintele?!…” „Pe-aici, printre oameni, dacă nu o fi plecat fără mine…” i-am răspuns, ca să nu-l dezamăgesc.

 

Apoi, mi s-a făcut rușine că l-am mințit și i-am mărturisit lui Gheorghe că, de fapt, nu sunt preoteasă. Nu sunt nimic. Să mă ierte că nu i-am zis adevărul din prima… „Pentru mine tot preoteasă sunteți” a râs el și s-a cuibărit la pieptul meu. Gestul lui m-a luat pe nepregătite și – câteva fracțiuni de secundă – pur și simplu nu am știut ce să fac. Apoi, i-am cuprins capul în brațe, că doar nu era să stau ca un lemn… Gheorghe râdea, mă îmbrățișa și șoptea: „Mulțumesc, doamna preoteasă!”

 

În fața lumii și-a soborului – Gheorghe-ologul stând pe scaun și eu în picioare, lângă el. Amândoi, împărțind aceeași zi de naștere și atâtea lipsuri.

„Cât de singur se poate simți un om, de se lasă îmbrățișat așa, în văzul lumii, de cineva necunoscut”, am perorat în minte. Dar oare despre Gheorghe îmi vorbeam? Sau despre mine?

*

La sfârșitul slujbei, m-am dus să îi dau niște bomboane. Gheorghe m-a rugat să îi dau o bomboană, una singură și să o iau cu mâna mea, căci el e murdar și nu scormonește în coșulețul în care le adusesem. 

A doua zi, m-am uitat pe sărite pe Facebook, la înregistrarea slujbei.

Printre cei care se împărtășiseră în acea duminică, l-am găsit și pe Gheorghe.


Ioana Revnic

#povestiadevarate

Foto Annie Spratt – Unsplash

 

290