#ȘcoalaDeDuminicăLaBasilica
Dileme
Cum?! Nu Ioan era Mesia așa cum crezuseră mulți dintre evrei?! Dacă ar fi fost, nu l-ar fi întemnițat Irod, căci Dumnezeu nu ar fi permis asta…
Irod Antipa, unul dintre guvernatorii care conduceau provinciile din Țara Sfântă, îl băgase la închisoare, întărâtat fiind de Irodiada, soția sa, care îl ura de moarte pe Ioan. Cu ce-i greșise acesta? Nu se sfia să le spună în față – ei și lui Irod – că păcătuiesc. „Nu-ți este îngăduit să-ți fie soție femeia fratelui tău” îi reproșase Ioan lui Irod, chiar și în public.
Tetrarhul[1] se supăra când era mustrat, însă îl îndrăgea pe Ioan, știa că e om drept și sfânt. Știa că spune adevărul, totuși nu avea puterea să-l asculte și să renunțe la căsătoria cu femeia care mai întâi fusese nevasta fratelui său. Câteodată, Irod vedea în Ioan o amenințare, căci devenise prea popular printre evrei. Lumea îl credea proroc, iar unii ziceau că Ioan e însuși Mesia…
Cine era Ioan?
Ioan era fiul preotului Zaharia și al Elisabetei – verișoara Maicii Domnului. El trăia în pustie și îi pregătea pe oameni pentru a primi învățătura lui Hristos. Știa că mai e puțin până ce Acesta va ieși în lume să propovăduiască.
„Nu luați de la nimeni nimic mai mult decât vă este rânduit”, le spunea el vameșilor. „Să nu asupriți pe nimeni, nici să învinuiți pe nedrept și să fiți mulțumiți cu solda voastră”, le cerea soldaților. „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are și cel ce are bucate să facă la fel”, îndemna mulțimile. „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor”, le striga oamenilor care veneau să îl asculte și să îi ceară sfaturi.
Pe mulți îi și boteza în Iordan, cu botezul pocăinței, dar le spunea tuturor că după el va veni Cineva mult mai puternic Căruia nu-I era vrednic să-I dezlege cureaua încălțămintei. „El vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc…”, explica Ioan.
Într-o zi, la Iordan a venit însuși Iisus. De cum L-a zărit, Ioan și-a dat seama că e Fiul lui Dumnezeu, iar la botez a văzut Duhul Sfânt în chip de porumbel zburând deasupra apelor și a auzit cum Tatăl din ceruri îl încredințează: „Acesta este Fiul Meu cel iubit…”
La scurtă vreme după botezul Domnului, Ioan a fost prins și închis.
Ce a făcut Iisus, după aceea?
După ce Ioan a ajuns la închisoare, Iisus a părăsit Nazaretul, unde locuia cu mama sa și cu dreptul Iosif, și a mers în Capernaum, în provincia Galileea, împlinind astfel un plan al lui Dumnezeu. Prorocul Isaia spusese cândva că Domnul „va acoperi de slavă celălalt țărm al Iordanului, Galileea neamurilor”. În plus, poporul aflat acolo în întuneric „a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”(Isaia 8, 23; 9, 1).
Cei care stăteau în întunericul necunoașterii și în umbra morții erau atât evreii, cât și oamenii de alte neamuri din Galileea, care aveau credințe diferite și care urmau să descopere primii lumina duhovnicească a învățăturii lui Hristos.
Mântuitorul nu a plecat din Nazaret de frică. Dacă ar fi rămas în locurile în care predicase Ioan, probabil că relația cu autoritățile ar fi fost foarte încordată: tocmai îl arestaseră pe proroc și conducătorii iudeilor erau foarte atenți la apariția oricărui „influencer” (am spune noi astăzi!) care ar fi putut să îi ia locul.
Sfântul Ioan Gură de Aur explică astfel decizia lui Hristos: „El S-a folosit pe Sine ca model pentru a ne învăța să nu căutam ispitele, ci să ne retragem din sfera lor de influență. Nu este reproșabil când cineva nu se pune pe sine intenționat în primejdie.”
De ce a așteptat Iisus atât de mult?
Dacă ar fi predicat încă de pe când Ioan Botezătorul îi învăța pe oameni despre Mesia, i-ar fi știrbit acestuia autoritatea. Predicile prorocului nu ar mai fi avut aceeași greutate, nici același efect asupra oamenilor și lucrarea sa misionară ar fi fost întreruptă. După ce misiunea acestuia s-a încheiat, Iisus a ieșit în lume și a început să propovăduiască cu aceleași cuvinte pe care le spusese – cândva – Ioan: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor”.
Ceea ce începuse Înaintemergătorul Său urma să se desăvârșească printr-o lucrare dumnezeiască. Iar primul lucru pe care Mântuitorul li-l spune oamenilor este îndemnul la pocăință.
Ce înseamnă, de fapt, pocăința?
A-ți recunoaște păcatele. A le regreta. A nu mai greși (sau a face tot ce stă în puterile tale pentru a nu repeta greșelile vechi). A crede că Dumnezeu îți iartă păcatele pe care le recunoști și le regreți. A face și a gândi binele. A te angaja cu toată ființa ta pe drumul către Dumnezeu.
Pocăința este unul dintre „biletele” de intrare în împărăția cerurilor și azi e la îndemâna oricui prin Taina Spovedaniei.
Când e necesară pocăința?
Următorul episod din Patericul Egiptean dă răspunsul.
Unui bătrân, gândurile îi tot spuneau să amâne pocăința: „Mâine te vei pocăi – îi ziceau ele, lasă azi pocăința!” Bătrânul le răspundea: „Nu! Astăzi mă voi pocăi și mâine fie voia lui Dumnezeu”.
O altă întâmplare din Pateric arată că îndemnul la pocăință este perceput de unii oameni cu foarte multă seriozitate și responsabilitate.
O tânără, Paisia, a rămas orfană de părinți. Singură fiind, îi găzduia pe străini, inclusiv pe călugării din pustiul egiptean, care veneau din când în când la oraș și aveau nevoie de un loc unde să se odihnească. În casa Paisiei erau bine primiți și găseau multă tihnă.
După o vreme, Paisia și-a cheltuit toată averea. Atunci, la sfatul unor oameni certați cu Dumnezeu, și-a transformat casa într-un loc al plăcerilor și ea a devenit prostituată.
Când au aflat ce soartă avea, călugării s-au îngrijorat și l-au trimis pe un părinte înțelept să o ajute. Ajuns acasă la Paisia, i-a cerut unei bătrâne care lucra acolo să îl lase să o vadă pe stăpâna sa. A fost alungat, dar atât a insistat, până ce a reușit să stea de vorbă cu ea.
– De ce faci toate astea? a întrebat-o călugărul, după care a început să plângă, pentru starea în care era femeia.
În acel moment, Paisia și-a dat seama cât decăzuse.
– Există pocăință? a întrebat ea.
– Da!, i-a răspuns ava[2].
Fără să mai stea pe gânduri, Paisia a decis să renunțe la ceea ce avea și să îl urmeze pe călugăr. A lăsat deci totul și a plecat cu el.
Seara, când au ajuns în deșert, și-au spus rugăciunile și s-au culcat. Pe la miezul nopții, părintele s-a trezit și a văzut că o cale de lumină cobora din cer până la Paisia și, pe acest drum, îngerii îi duceau sufletul la Dumnezeu. Între timp, Paisia murise. Dar oare Dumnezeu chiar îi deschisese Paisiei porțile raiului?
Monahul s-a rugat mult să afle ce s-a întâmplat cu sufletul tinerei și a primit în inima sa răspunsul: I se iertaseră toate păcatele – pentru acea clipă de pocăință pe care Paisia o trăise cu toată ființa ei!
Ioana REVNIC,
coordonatoarea proiectului „Spune-mi o poveste pentru suflet”
[1] Tetrarh – suveran sau guvernator al unui sfert de regat ori al unei provincii din Imperiul Roman.
[2] Ava – nume dat călugărilor bătrâni.
