La o întâlnire cu elevii de liceu și cu profesorii lor, criticul literar Alex. Ștefănescu (autorul Istoriei literaturii române contemporane. 1941‑2000, al volumelor Eminescu, poem cu poem – consacrate antumelor și postumelor eminesciene și al altor cărți de critică literară, de publicistică și de proză) a fost întrebat de o profesoară ce ar putea face ea pentru a‑i determina pe copii să citească toate cărțile din lista de lecturi obligatorii.
— Interziceți‑le să le citească, a venit prompt răspunsul criticului.
*
Adevărul este că, la liceu, și eu m‑aș fi apucat cu mai multă tragere de inimă de Mara lui Ioan Slavici, dacă profesoara mea de limba română ar fi declarat acest roman prohibit.
Psihologia inversă are efecte nu doar în copilărie, ci și în adolescență. Ba uneori chiar și la maturitate!
Am început să citesc Mara din obligație. Iar primul impas pe care l‑am avut de depășit a fost unul… stilistic. Limbajul autorului mi s‑a părut lipsit de grație. Dar profesoara noastră ne‑a explicat că scriitorul făcuse școala în limbile maghiară și germană. Ba mai mult, pe parcursul studiilor avusese de depășit mari dificultăți materiale, fiind sau elev în școala publică, sau privatist. „Nici măcar un răvășel în româneasca cea cărturărească” nu era în stare să pună pe hârtie când, la Viena, l‑a cunoscut pe Mihai Eminescu. Slavici avea atunci 21–22 de ani. Cei doi s‑au împrietenit, și o vreme Eminescu i‑a citit textele și i le‑a corectat, înainte de a fi trimise unor reviste, pentru publicare. Slavici a continuat să scrie în limba română, luptându‑se cu neîncrederea în sine și cu ceea ce azi numim sindromul impostorului.
Aflând aceste lucruri, am văzut în scrierile lui Slavici niște victorii personale. Exemple palpabile de perseverență și de autodepășire. Al doilea lucru care m‑a iritat teribil la vârsta nonconformismului absolut a fost tonul moralizator al scrierilor slaviciene.
Dar la scurt timp am aflat, dintr‑o mărturisire a scriitorului, că se considera înainte de toate dascăl; că vocația pedagogică era asumată și practicată în fiecare moment, mai ales în textele sale literare în care în mod programatic nu separa eticul de estetic.
Am discutat mult în contradictoriu, la orele de limba română din liceu, despre atitudinea prea răbdătoare a unei eroine din carte, bătute și umilite de soț. Profesoara noastră ne‑a avertizat că avem de‑a face cu o operă de ficțiune, chiar dacă asemenea situații există și în realitate. Ne‑a pus apoi niște întrebări (mi le amintesc și acum!), încurajându‑ne să dezbatem: Sunt sau nu justificate acele scene, în construcția personajului? Și dacă tot acceptăm să credem în „realitatea ficțiunii”, ce am putea învăța din experiențele (mai exact – din greșelile) protagoniștilor? Cum ne‑ar putea ajuta acestea să evităm răul în viața de zi cu zi și să facem binele?
*
Ceea ce, totuși, mi‑a plăcut încă din adolescență la romanul Mara a fost povestea.
*
Rămasă văduvă, Mara – o femeie ambițioasă și cu spirit antreprenorial – nu se descurajează și continuă să facă tot ce îi stă în puteri pentru a‑i crește pe Persida și pe Trică, cei doi copii ai ei.
Este precupeață (vinde fructe și dulciuri la Radna, la Lipova și chiar la Arad). Se asociază cu un neamț bogat și ia în arendă un pod de plute peste Mureș. Și tot împreună cu acesta face afaceri cu lemne. Nu‑i e rușine de nicio îndeletnicire. Găsește – în orice – oportunități de câștig. Adună ban lângă ban, ca să aibă pentru „sărăcuții mamei”, conștientă că averea le va oferi copiilor un statut privilegiat în lumea din care fac parte.
Iar pentru ca aceștia să‑și găsească mai târziu un rost, pe Persida o dă să învețe la o mănăstire catolică (deși îi vine greu să scoată din buzunar bani pentru „ceva ce nu se vede”, adică pentru învățătură), iar pe Trică – după ce crește – la Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova, să deprindă o meserie.
La mănăstire, de Persida are grijă maica Aegidia. Aceasta sădește în mintea ei sămânța credinței. De aici înțelepciunea precoce, cumpătarea, dorința fetei de a nu ieși din rânduială. Răbdarea ei – de mai târziu. Puterea interioară.
(Felul în care este crescută Persida pare greu de imaginat și de pus în practică în zilele noastre. Și totuși, viața ferită de tentațiile lumești, principiile interiorizate din copilărie nu o fac inadaptabilă.
Dimpotrivă! Ea va face față unor situații extrem de dificile, când își va lua viața în propriile mâini.)
Peste drum de mănăstire e măcelăria neamțului Anton Hubăr, care avea un singur fiu, Ignatie – alintat Națl. Un tânăr cam slab de înger, singur la părinți, atașat de mamă și aflat în conflict deschis cu tatăl său.
Persida și Națl se îndrăgostesc unul de celălalt. Aleg să‑și trăiască dragostea, ignorând diferențele de naționalitate și de religie dintre ei. Rămâne de văzut cu ce preț.
Un alt fir narativ al romanului îl urmărește pe Trică, fiul Marei. Dat în grija lui Bocioacă, starostele cojocarilor, are și el parte de încercări. La un moment dat se lasă prins într‑un joc amoros cu soția stăpânului, dar sentimentul datoriei față de binefăcătorul lui învinge simțurile, și băiatul se salvează, plecând de bunăvoie pe front. După ce se întoarce, își reia îndeletnicirile. Muncește pe brânci să ajungă calfă și – în cele din urmă – maistru cojocar.
În plan secund, dar esențială în narațiune, este povestea lui Bandi, un copil din flori rămas orfan, pe care Persida îl ia pe lângă sine să o ajute la treburile gospodăriei.
Finalul romanului le aparține lui Bandi și lui Hubăr, tatăl care nu voise să știe de el, reuniți într‑o scenă demnă de un horror de mare succes.
*
Nu putem călători în timp, într‑un Ardeal multietnic din secolul al XIX‑lea, aflat într‑un Imperiu. Dar putem descoperi lucruri importante din mentalitatea acelei epoci, citind romanul Mara.
Și anume: detalii legate de afaceri sau de relațiile dintre români și nemți; amănunte despre tensiunile religioase, despre educația din acele vremuri; despre ierarhiile sociale și despre criteriile după care se construiesc acestea. Despre multe obiceiuri care au dispărut cu desăvârșire și despre îndeletniciri rare.
*
Există un atu al romanului Mara, care rezistă indiferent de epocă: personajele feminine. Cu o fină intuiție psihologică (neîntâlnită până atunci la un scriitor român), Slavici le construiește – pe majoritatea dintre ele – cu surprinzătoare volute sufletești. Felul în care se ivesc fiorii dragostei într‑un suflet neîntinat. Porniri erotice aproape deșănțate. Dragostea maternă sufocantă. Oroarea de a nu intra în gura lumii din cauza isprăvilor propriilor copii. Iubire. Ură. Patimă. Înfrânare. Smerenie. Mândrie. Ezitare. Siguranță. Duioșie. Puritate. Josnicie. Frică. Îndrăzneală. Milă. Dispreț. Recunoștință. Avariție. Generozitate. Drama morții unui copil înainte de naștere. Credință.
Pe toate le trăiesc eroinele lui Slavici din acest roman. Și din alte scrieri.
Ioana Revnic,
prefață la romanul Mara de Ioan Slavici,
Ed. CorintBooks
