„Și totuși, cum de Învățătorul hrănise cu cinci pâini și doi pești peste 5000 de oameni?! Ba mai și rămăseseră 12 coșuri cu firimituri. Poate că nu mâncaseră toți ce le-au dat ei. Dar nici nemâncați nu plecaseră la casele lor… Poate că – unii – avuseseră la ei de-ale gurii… Însă dacă ar fi avut, mâncarea s-ar fi stricat, doar stătuseră o zi întreagă în soare, în preajma lui Hristos…”
Mântuitorul știa toate frământările ucenicilor. Știa că aveau inimile împietrite și încă nu pricepuseră minunea înmulțirii pâinilor. Mai știa și că, impresionată de minune, mulțimea pe care o săturase adineaori voia să Îl proclame împărat…
Simțea nevoia să se îndepărteze de toți și să fie singur. De aceea, pe oameni i-a trimis la casele lor, iar apostolilor le-a cerut să treacă cu corabia de pe un țărm pe altul al Mării Tiberiadei. Apoi, a urcat pe munte, ca să se roage.
Iisus stătea adâncit în rugăciune. Auzea cum vuietul valurilor se întețea. Fulgerele loveau luciul întunecat al apei; iar tunetele le urmau la foarte scurtă vreme. Mântuitorul se gândea la ucenici. „Sunt singuri în corabie”, își spuse El. „O să se sperie…”
Corabia ucenicilor începuse să se clatine din ce în ce mai mult. Înainta din ce în ce mai greu, împotrivindu-se vântului care bătea din față. Se îndepărtase destul de mult de țărm, însă mai avea, până la malul celălalt.
Ucenicii nu vorbeau nimic, dar, dacă cineva le-ar fi auzit gândurile, ar fi știut că se întreabă: „Unde-o fi Învățătorul, tocmai acum?! De ce-i lăsase singuri?! Nu-și dădea seama că puteau să moară înecați?!”
Deodată, au văzut că Hristos se apropie de corabie, umblând pe mare. Asta e cu neputință! și-au spus. Mai mult ca sigur că e o nălucă!
Însă Hristos chiar pășea pe valuri ca pe uscat și venea acum la ei.
– Doamne, ajută-ne!, au început să strige, sufocați de spaimă.
– Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți! au recunoscut ei vocea Învățătorului.
Și totuși, încă se îndoiau că însuși Mântuitorul se afla – acum – aproape de ei. Cum să se convingă că nu li se năzare asta?!
– Doamne, dacă ești Tu – a început Petru, poruncește să vin la Tine pe apă…
– Vino! a auzit ucenicul…
„Oare chiar voi reuși?!” s-a întrebat Petru. Îi tremurau genunchii, atunci când a făcut primul pas. Și al doilea. Și-al treilea… Apoi, aproape că îi venea să alerge pe marea învolburată. În plus, se bucura mult și că Îl revede pe Hristos.
Apoi frica îi răsări în minte:
„Oare câți pași mai am până la El? Oare chiar am să ajung până acolo? Dacă am să cad?… Dacă am să mă scufund?… Mi-e atât de teamă… Doamne, scapă-mă! Scapă-mă, Doamne!” striga Petru, în timp ce apa îi cuprindea gleznele, apoi genunchii, apoi mijlocul, iar acum simțea că îi urcase până la gât. „Doamne, scapă-mă!”
– Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? l-a întrebat Iisus, apucându-l de mână și ridicându-l din apă.
Apoi Mântuitorul S-a urcat în corabie și îndată s-a potolit furtuna. Atunci, apostolii I S-au închinat și au recunoscut că El e, cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu.
*
Pentru mine, eroul întâmplării din Evanghelia de azi este Petru.
Dintre toți ucenicii, doar Petru acționează, atunci când spaima, incertitudinea, îndoiala pun stăpânire pe ei. Ceilalți rămân simpli spectatori.
Când Îi cere să îl facă să umble pe mare, Petru Îl pune la încercare pe Dumnezeu. Mântuitorul îi îndeplinește dorința și această experiență devine – pentru ucenic – un prilej de învățare.
Astfel, descoperă că, atâta timp cât nu se îndoiește de ajutorul lui Hristos și rămâne cu gândul la El, e în stare de lucruri care depășesc puterile unui om. Sau că, atunci când devine mai atent la problemele din jur decât la Iisus; când nu mai crede în sprijinul Mântuitorului; când se lasă copleșit de frică, lucrurile se schimbă radical.
Apostolul Petru mai face un lucru foarte important!
El cere sprijin, când are nevoie. Nu se rușinează de slăbiciunea sa, ci strigă după ajutor. Se roagă, se agață de Dumnezeu, se lasă în grija Lui.
De cele mai multe ori, e foarte greu să te lași cu totul în grija lui Dumnezeu și să accepți că logica Sa este superioară logicii tale.
Următoarea povestire poate părea un șir de farse, dar arată modul original în care acționează Dumnezeu în viața omului.
Singurul supraviețuitor al unui naufragiu a fost aruncat pe o insula pustie. Aici, s-a rugat zilnic să fie salvat, dar nu s-a întâmplat nimic. În cele din urmă, din rămășițele corabiei și-a construit un adăpost.
Într-o zi, întorcându-se de la vânătoare, a văzut că locuința sa improvizată luase foc. „Doamne, de ce?!” a strigat omul cuprins de durere și de deznădejde. „De ce mi-ai făcut asta?!”
A plâns, până ce a adormit. În zori, l-au trezit sunetele unei nave care se apropia de țărm. Căpitanul văzuse de la depărtare focul și fumul, a bănuit că pe insula aceea se afla un om care avea nevoie de ajutor și s-a grăbit să vină la el.
Întrebări și activități pentru copii
- Povestește câte o secvență din Evanghelia de azi din care să rezulte următoarele atitudini și însușiri ale Sfântului Apostol Petru: înflăcărarea; îndrăzneala; puterea; slăbiciunea;
- Există o îndrăzneală „bună” și una „rea”. Ce fel de îndrăzneală a arătat Sfântul Apostol Petru, în întâmplarea din Evanghelia de azi? De ce?
- În ce împrejurări din viața ta îți este de folos îndrăzneala? Și când NU îți este utilă?
- Ce anume din comportamentul Sfântului Petru te-ar putea ajuta să îți gestionezi: teama de a te confrunta cu situații noi; teama de greșeală; teama de eșec?
Află mai mult!
Pentru dragostea față de Hristos, pentru slujirea lui, Sfântul Apostol Petru a primit multe daruri. După Înălțarea Domnului, a fost primul învățător și propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu. A înviat o tânără. A făcut bine un olog. Până și umbra lui avea puterea de a vindeca oamenii. Mulțimile își aduceau neputincioșii prin locurile pe unde mergea Sfântul Petru, ca măcar cu umbra să-i atingă și să-i însănătoșească.
✍ Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului „Spune-mi o poveste pentru suflet” (SOPS), pentru #ȘcoalaDeDuminicăLaBasilica
🎨 Maria Simion, 13 ani, participantă la concursurile de creație pentru copii SOPS
