Până nu demult, Duminica Mironosițelor era, pentru mine, una ca oricare alta, încadrată în firescul timpului bisericesc. Iar purtătoarele de mir – niște personaje secundare sau episodice ale unor istorii biblice.
Deschid Acatistul Femeilor Mironosițe și transcriu, de acolo, câteva fragmente care se referă la ele: „Trâmbițe ale Învierii Domnului”. „Întărirea celor ce se clatină în nădejdea Învierii” „Scântei ale vestirii Adevărului”. „Oaze de întărire în credință”. „Propovăduitoare neînfricate ale Învierii lui Hristos”. „Oglinzi vestitoare ale Învierii Soarelui Dreptății”…
În faptul că mironosițele au avut privilegiul să afle primele vestea Învierii, ca să le-o spună și altora, văd – întâi de toate – o restaurare a demnității femeii. Și-abia apoi o răsplată pentru slujirea lor smerită.
Gândindu-mă azi la Duminica Mironosițelor, îmi vin în minte dăruirea și curajul acestora. Și mă impresionează mai ales RESPONSABILITATEA cu care ele își însușesc imediat misiunea de mărturisitoare.
Nu știu de ce mironosițele I-au fost atât de credincioase Mântuitorului. Poate pentru că, pur și simplu, L-au iubit ca pe un Dumnezeu viu și adevărat. Iar devotamentul lor; credința; ascultarea; neînfricarea au fost reflexii ale acestui sentiment.
Dragostea este cea care le va fi dat putere să-I rămână aproape lui Iisus inclusiv la judecată. Sau pe drumul Golgotei. Sau la Răstignire.
Credința instantanee în adevărul Învierii nu va fi fost posibilă fără o asemenea dragoste.
Poate că iubirea, bunătatea, credința s-ar stinge, dacă femeile nu ar mai iubi cu dragoste creștină. Nu ar mai împărtăși bunătate. Nu ar mai crede. Trăim vremuri alandala, iar rolul femeii creștine mi se pare la fel de dificil ca al tuturor creștinilor care își asumă, își practică, își afirmă public credința.
De aceea, cred că cel mai greu lucru pentru ORICE creștin de acum este să rămână creștin.
Unul demn, responsabil și mărturisitor.
Ioana Revnic
Sursă foto – AICI.
