Un copil mi-a pus odată o întrebare grea: „De ce să ne fie frică de Dumnezeu, din moment ce Dumnezeu este bun?” „Mai degrabă să ne temem că Îl supărăm și să nu facem asta” i-am răspuns. Și totuși, când ne-ar putea înfricoșa Dumnezeu?
Evanghelia de azi, a Înfricoșătoarei Judecăți, arată că, la un moment dat, Iisus Hristos va judeca toate neamurile, adică toți oamenii care au trăit, trăiesc și vor trăi pe pământ, de la facerea lumii și până la sfârșitul ei. În fața unui asemenea Judecător simți, întâi de toate, spaimă, căci nu știi – de la începutul judecății – ce răsplată sau ce pedeapsă primești, pentru felul în care ți-ai trăit viața.
La judecata Lui, Mântuitorul îi va despărți pe oamenii buni de cei răi. Pe unii îi va pune de-a dreapta Sa, iar pe alții de-a stânga. Pe cei așezați de-a dreapta îi va numi moștenitori ai împărăției Sale. Adică îi va ține o veșnicie lângă El și lângă alți oameni buni, împărțindu-le toată iubirea Sa.
Dar după ce criteriu îi va alege?
„Flămând am fost”, va spune Mântuitorul, „și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit. Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine”.
Oamenii din toate timpurile se vor mira, neștiind când și unde L-au întâlnit pe Iisus și I-au făcut atât de mult bine. Au făcut toate acestea ori de câte ori au fost milostivi, ajutând pe cineva: „…întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut”, va explica Iisus.
Iată că Dumnezeu își va începe judecata răsplătind, nu pedepsind.
Și pentru că orice faptă are consecințe, cei cărora nu le-a păsat de nimeni vor auzi o sentință aspră. Vor fi alungați de lângă Dumnezeu.
Când eram mică și mergeam la grădiniță, plângeam ori de câte ori mă despărțeam de mama mea. Mă credeam abandonată, mă simțeam foarte singură, mi se părea insuportabil să stau departe de ea, câteva ore. Există pe lume ceva mai apăsător decât spaima de a fi departe de mama? Poate doar gândul că trăiești într-o singurătate fără sfârșit, departe de dragostea lui Dumnezeu.
Să stai pentru totdeauna „în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui” pare o pedeapsă prea mare. Este ea justificată? Este corect ca Dumnezeu Judecătorul să ia o hotărâre atât de înfricoșătoare, ținând cont doar de faptele noastre bune? Doar de păsarea sau de nepăsarea noastră față de ceilalți?
Desigur, la judecată toate faptele unui om contează. Contează și ceea ce NU face acesta: fie că e vorba de lucruri rele pe care nu le săvârșește, fie că e vorba de binele pe care uită sau refuză să îl facă.
Iisus Hristos ne-a îndemnat să îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Grija pentru cel de lângă noi e foarte importantă. Prin fapte bune, ne arătăm dragostea față de „frații” lui Dumnezeu, adică față de toți oamenii. Tocmai de aceea faptele bune sunt criteriul ultim de judecată.
Nu e suficient să (pretindem că) îi iubim pe ceilalți, dacă nu facem nimic pentru ei. Iar pe lângă orice lucruri materiale pe care li le oferim, le putem dărui sprijin, o vorbă bună; o îmbrățișare; timp petrecut ascultându-i; o rugăciune.
Părintele Arsenie Papacioc povestea că, odată, un cerșetor fără picioare l-a oprit pe stradă, în București. I-a cerut insistent bani, dar el nu avea nimic de dat. Nici măcar câțiva lei nu avea la el, să-și cumpere un bilet de autobuz. Din acest motiv, mergea pe jos, prin oraș, străbătând distanțe foarte mari. Știa că nu are ce să împartă, dar când a văzut că omul nu se oprește din cerut, s-a apropiat de el și i-a spus: „Frate, nu te supăra, n-am nimic, dar îți dau o mână caldă!” Atât a fost în stare să-i răspundă cerșetorul: „Vai, părinte, așa ceva nu mi-a dat NIMENI…”
Întrebări, jocuri și activități pentru copii
- Sfântul Ioan Gură de Aur spune că neomenia e „rădăcina păcatului și a toată necredința”, pe când omenia este „rădăcina tuturor bunătăților”. Ce înțelegi tu din această afirmație?
- Propune-ți ca, timp de o săptămână, să faci o faptă bună pe zi. Fă tot ce ți-ai propus! Consemnează tot ce faci într-un jurnal al faptelor bune.
- Creează împreună cu familia, cu prietenii sau cu colegii un calendar al faptelor bune și pune în practică tot ceea ce scrieți în calendar.
- În cartea Minunea, de R.J.Palacio am găsit acest îndemn: „Să încercăm întotdeauna să fim puțin mai buni decât este necesar.” Enumeră trei situații în care ai putea să fii un pic mai bun decât este necesar.
- Pentru a vedea câtă putere iradiantă are binele, citește cartea Dă mai departe, de Catherine Ryan Hyde. Scrie, apoi, o idee din carte pe care ai putea să o aplici în viața ta.
- Joacă-te „Îngerașul”*!
Resurse: bilețele, multă bunătate și multă imaginație
Loc de desfășurare: acasă, la școală, în grupul de prieteni, în tabără
Descrierea jocului:
Conducătorul de joc scrie pe bilețele numele participanților. Aceștia extrag câte un bilețel, dar nu divulgă numele scris pe el. Timp de o săptămână, fiecare copil va deveni „îngerașul” celui al cărui nume este pe biletul extras. Sarcina „îngerașului” este să-i facă în fiecare zi o surpriză celui pe care îl „păzește”. Surpriza va fi una care nu implică resurse financiare.
La finalul săptămânii, grupul se întrunește și fiecare participant încearcă să ghicească cine a fost îngerașul lui. Copiii își exprimă recunoștința unii față de alții.
Ioana Revnic,
coordonatoarea proiectului „Spune-mi o poveste pentru suflet”
Articol scris și publicat pentru ȘCOALA DE DUMINICĂ LA BASILICA
Desen realizat de Ștefan Ursachi (14 ani), în cadrul concursurilor „Spune-mi o poveste pentru suflet”
*inspirată de Mihaela Nicolae, excelentă profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, din Buzău
