Două mame și disperarea de a nu-și pierde fiii

PROLOG

Începuse să fulguiască… Îmi răsună mereu în minte cuvintele Maicii Magdalena…

„–Mamă dragă”, îmi spunea ea, „atunci când te rogi pentru necunoscuți, aceștia o să te recunoască atunci când te vor vedea, chiar dacă nu  te-au mai văzut niciodată în realitate, inima lor te va recunoaște, deoarece RUGĂCIUNEA este cea mai puternică forță care lucrează în interiorul unui om!”

Amintirile sunt păsări cu aripi lungi care fâlfâie puternic, iar ecoul lor reverberează asemenea cadenței pe care o săvârșea toaca micuței biserici din satul natal.

Și, de câte ori o ascultam, mi se părea incredibil cum Dumnezeu poate locui într-o casă atât de micuță. El care era necuprins și nemărginit! Mai târziu, aveam să descopăr că adevărata sa casă era INIMA unui OM. Mai bine spus, a unui COPIL…

FRAȚII

Ningea și acum. Emanuel era la terapie intensivă, după nouă ore și treisprezece minute de agățat de viață. Îl pierduseră de vreo două ori, ne spunea medicul, cu sufletul la gură, dar echipa de medici făcuse tot ceea ce le stătea în putință să îl salveze. Doar Bunul Dumnezeu îl mai putea salva! Cât de ironic!…

Emanuel se născuse cu… căsuța în care locuia Doamne Doamne defectă, nefuncțională, din foarte multe puncte de vedere, medicale, desigur.

Putea fi vizitat doar câteva minute zilnic, pentru a auzi vocea mamei.. Se pare că aceasta ar fi avut puterea magică de a-l chema înapoi din lumea tenebrelor, de a-l trezi cândva.

Era incert totul. Lângă pătuțul său, „deschis” cum i se spunea în termeni medicali și acoperit cu o folie împotriva infecțiilor, călătorea prin propria sa lume inconștientă, ANDREI, cum îl striga mama sa, în încercările disperate de a-l trezi.

Ulterior, aveam să aflu, că în cazul lui Andrei, CĂSUȚA sa avea exact aceleași defecte ca aceea a lui Emanuel… și trecuse printr-o intervenție chirurgicală similară cu cea a lui Emanuel. Îmi făcusem un obicei din a mă ruga și pentru Andrei, în timp ce îl pomeneam pe fiul meu în rugăciune… În adâncul inimii, îl simțeam ca pe propriul fiu. Aveam senzația acută că am doi copii care trebuie să revină la viață, să se trezească din lumea lor inconștientă, chiar dacă nu îi cunoșteam familia, iar cu mama mă salutam doar, deși, în tăcere, exista un soi de complicitate misterioasă între noi. Două mame unite de aceeași disperare extremă de a nu-și pierde fiii.

După aproape o săptămână și jumătate de agonie, Emanuel s-a trezit. Am fost transferați la secția de post terapie. Ultima imagine întipărită pe retină a fost cea a unei mame înnebunite de durere. Lui Andrei îi cedaseră plămânii și se gândeau dacă mai avea vreun sens să îl țină conectat la aparate. Și a unui medic care îl ruga să se trezească spunându- i că „fratele său crampon” se trezise.

Era Ajunul Sfântului Nicolae, când copilașii necăjiți pregăteau ghetuțele. Prin fereastra cețoasă a spitalului, priveam siluetele grăbite furișându-se pe trotuare, cu obrajii umezi, mă simțeam de parcă Dumnezeu îmi salvase un fiu, iar pe celălalt se hotărâse să îl păstreze cu ÎNGERII.

Privind în urmă, nu îmi pot explica, logic, rațional, motivul pentru care am continuat să mă rog pentru acel băiețel… eram sigură că nu supraviețuise, dar continuam să mă rog pentru el, cumva de teamă să nu îl uit, să nu i se șteargă amintirea.

Acest lucru reprezenta tot o formă de Înviere pentru mine. Băiețelul acela necunoscut, dar atât de apropiat în suferință de fiul meu, lăsase o rană adâncă în inima mea. Erau momente când mi se părea nedrept ca eu să plec cu Emanuel acasă, iar Andrei să rămână ACOLO…

În familia mea, Sfântul Nectarie, pe care îl consider un fel de Tătic, este numit Bătrânul de către soțul meu. Știe că orice problemă aș avea, o discut mereu, în prealabil cu BĂTRNUL. Și din acest motiv, ori de câte ori ne aduceam aminte de Andrei, soțul meu mă consola mereu spunându- mi că poate îl salvase și pe el Bătrânul!

EPILOG

Au trecut de atunci vreo trei ani…

Emanuel creștea frumos și mergea la controale regulate de monitorizare la medicul cardiolog. Urcăm treptele spitalului cu emoție, ca de fiecare dată, deoarece ni se spusese că odată cu dezvoltarea sa psiho-motorie pot surveni schimbări și în cazul dezvoltării inimii.

Icoana cu Bătrânul era în geantă, ca de fiecare dată…

Coridorul era înțesat de adulți și de copii, iar la un moment dat, din mulțime, un căpșor brunet se izbește de mine și mă prinde în brațe cu o forță greu de conceput la un băiețel atât de mic.

Bulversată, privesc în jur cu intenția de a descoperi care este mama copilului și întâlnesc doi ochi blânzi, care îmi păreau foarte cunoscuți.

Își cere scuze, argumentând că băiețelul vrea doar să mă îmbrățișeze. Mă privește în ochi și îmi spune că îi par foarte familiară… Apoi se întoarce la băiat și îl admonestează: „- Andrei, las-o pe doamna să respire!”

Mi se umple pieptul de lacrimi și un strigăt se desprinde de mine…

TRĂIEȘTE! TRĂIEȘTE! DUMNEZEUL MEU! DUMNEZEUL MEU! ANDREI TRĂIEȘTE!

Elena Alexandrina Toader, 39 de ani

Ilustrație de Maria Stratulat, 13 ani

Lucrări participante la concursul SOPS 20 – „Ce poate rugăciunea?”