A fost odată ca niciodată o fată, Diana Slavu. Un personaj de roman românesc scris de Cella Serghi – Pânza de păianjen. Cartea nu se studiază la școală, chit că, la peste 80 de ani de la la apariție, continuă să aibă succes la publicul de toate vârstele.
Cititorilor Pânzei… le plac autenticitatea relatării, naturalețea stilului, poezia narațiunii, tema romanului, experiențele personajului principal împrumutate din biografia autoarei. De altfel, ea a și mărturisit că se identifică cu protagonista. Dar câte cititoare nu vor fi afirmat, la rându-l lor: „Diana Slavu sunt eu.”?
Să revenim însă la eroina noastră…
„Am crezut că era nespus de fericită…”
De-ar fi trăit azi, Diana Slavu ar fi devenit un infleuencer printre adolescenți, fiind, încă din liceu, foarte populară. Întâi de toate, datorită frumuseții sale: „era foarte subțire și săltată ca un mânz.” Avea „picioarele lungi, umerii drepți, un mers fără mișcări din șolduri”. Și, mai ales, un păr lung „viu, neliniștit, ca și ea”, „ba roșcat aprins, ba cenușiu, trist”, care-și „schimba nuanța după ore, după vreme”.
Apoi, atrag dezinvoltura ei; siguranța pe care o arăta lunii; noblețea ce-o face să pară imună la orice meschinărie.
Cei din jur vorbesc la nesfârșit despre Diana Slavu. O vânează. O judecă. O bârfesc. O invidiază. Bărbații pretind că o iubesc – de regulă, în taină. Cei mai mulți se hrănesc din poveștile pe care gura lumii le țesea în jurul fetei.
Viața acesteia ajunge, astfel, o sumă a supozițiilor, a interpretărilor, a echivocurilor emise de necunoscuți. La fel ca viețile contrafăcute afișate pe vloguri, pe Instagram, pe Facebook de VIP-urile din zilele noastre. Iar fata se lasă prinsă în acest joc extenuant de aparențe pe care, la un moment dat, nu mai reușește să îl controleze.
Puțini știu însă adevărata poveste a ei. Și nici nu se străduiesc să o descopere. Căci e mai comod să (se) creadă că Diana Slavu „era nespus de fericită”.
„Simțeam că nu pot oferi decât prezența mea, fără acoperirea unui nume sau a unei situații strălucite…”
În realitate, Diana Slavu este fiica unei familii extrem de modeste. Are doi frați, Nicu și Maricica, iar atenția maternă pare a se îndrepta mai mult asupra lor, astfel încât Diana rămâne pe cont propriu.
Întrucât tatăl își găsea greu de lucru, este nevoită să se mute cu ai ei dintr-un loc într-altul și să supraviețuiască, de foarte multe ori, în condiții mizerabile. De aceea ajunge să își dorească mai mult ca orice să evadeze din cercul lor strâmt.
Cum?
De exemplu, agățându-se de iubiri care nu se împlinesc niciodată: la 16 ani se amorezează de un pictor celebru. Dragostea va crește înlăuntrul ei, iar Diana Slavu îl va căuta pe acesta în toți bărbații pe care-i va cunoaște de atunci înainte. Nici măcar căsătoria cu un avocat – o partidă bună, în ochii lumii; nici măcar o poveste de dragoste extraconjugală cu un medic semiratat; nici măcar evadările definitive din relații toxice nu o fac pe Diana să uite de prima dragoste.
Iar dintr-o adolescentă care se luptă cu urâțenia lumii; dintr-o fiică necruțătoare care își judecă familia și mai ales tatăl (disprețuit pentru idealism), ajunge o femeie înțelepțită de tot felul de experiențe.
Sunt alegerile Dianei salvatoare? Care dintre acestea? Cum ar fi putut să se desprindă ea – mai repede – și dintr-un mediu familial obscur (dar purtător al unor valori solide, predicate și practicate de tată), și din capcana convențiilor sociale?
„Nu știu de ce am crezut că întâmplările mele, necazurile și bucuriile mele îți aparțin.”
Pandantul legăturilor păguboase ale Dianei Slavu este prietenia cu Ilinca Dima, o fată de familie bună. Colege de clasă în liceu, ele fac față acelorași provocări adolescentine. (Seamănă acestea cu cele ale adolescenților de azi?) Iar dintr-o admiratoare tăcută a Dianei, Ilinca devine confesoarea ei. Și singura căreia aceasta i se încredințează cu totul, trimițându-i caietele sale cu însemnări. Și lungi scrisori.
Scriind, Diana Slavu se leapădă de toate pieile pe care le îmbrăcase de bunăvoie. Nu mai e nici frivolă. Nici inaccesibilă. Nici indiferentă. Nici măcar ambițioasă. Nici însetată de admirația celorlalți.
E doar o tânără cu o sensibilitate răvășitoare. Care mult a iubit. La multe a renunțat. Și care, în ciuda compromisurilor asumate, își salvează puritatea.
Prefață la Cella Serghi – Pânza de păianjen, Colecția Hai să citim! Bibliografie școlară, Editura Corint 2019
Mai multe detalii despre carte – AICI
***
Ce să faci, după ce ai citit cartea? 10 idei pentru o lectură creativă
Pânza de păianjen a avut nenumărate reeditări antume și postume. La 80 de ani de a apariție, romanul este recitit cu plăcere sau chiar cu pasiune. Ce atuuri ale volumului crezi că explică acest succes?
*
După părerea ta, romanul Cellei Serghi are succes la un public masculin sau feminin? Tânăr sau matur? Susține-ți opiniile, cu minimum trei argumente.
*
Transcrie din roman 10 citate care ar putea reprezenta „decalogul” tău.
*
Explică-i unui adult apropiat cum l-ar putea ajuta Pânza de păianjen să înțeleagă un adolescent.
*
Recitește paginile în care este relatată discuția în care obscurul domnul Cobadin îi propune Dianei să îi devină protector. Pornind de la ce ai citit, comentează afirmația bărbatului: „Ascultă, Diana, greșești. Să știi de la mine că dacă nu faci un compromis serios în viață, mai ales la început, un compromis, unul și bun, faci pe urmă o sută, o mie…”
*
Crezi că tatăl Dianei Slavu a fost un ratat, un idealist naiv sau un om împlinit? Argumentează-ți răspunsul.
*
După moartea tatălui, eroina mărturisește: „Îi aud întocmai vocea, intonația fiecărei silabe, toate nuanțele pe care le punea când spunea: «Fata mea!» Mă doare și-mi face bine totodată. Îl iubesc acum cu disperare de a-l fi iubit fără să o știu, fără să i-o fi arătat. Simt nevoia să-i arăt acum toată dragostea asta descoperită târziu, și gândul că nu mai este cu putință mă exasperează.” Imaginează-ți că ești Diana Slavu. Scrie câteva rânduri în care să îți exprimi sentimentele față de părintele tău.
*
Vorbește despre o împrejurare în care ți-ai arătat recunoștința profundă față de părinți.
*
Diana Slavu îi scrie Ilincăi: „Mi-e rușine că am stat atâta timp departe de tot ce se întâmplă pe lume. Parcă am trăit singură într-o odaie cu toți pereții de oglindă și m-am văzut pe mine, numai pe mine și iar pe mine în mii de exemplare. În timpul ăsta s-au chinuit oameni în închisori pentru idei generoase și condiții de viață mai demne, au muncit, în laboratoare, zi și noapte, pentru a înainta cu o fracțiune de pas în neînțelesul vieții. Eu ce-am făcut? Umeri încovoiați, împovărați ca ai tatii, ce am făcut pentru ei? Când mă gândesc la Alex, mi se pare că mi-am scrântit stupid piciorul, alunecând pe o coajă de pepene, și în jurul acestei meschine întâmplări mi-am adunat toată energia, toate gândurile, toate emoțiile. Dar iată-mă vindecată. Umblu pe stradă ca un om întreg și parcă am mai crescut în timpul bolii. Văd acum totul altfel, de la o altă înălțime, cu alți ochi, de pe o treaptă mai sus. – altruismul. Vitrinele librăriilor sunt pline de cărți. Aș vrea să le mângâi pe toate, să-mi cer iertare că atâta timp am trecut pe lângă ele fără să le văd. Mi se pare că abia acum descopăr oamenii, culorile, lumina, poate fiindcă întâia dată privesc în jurul meu cu generozitate. Și o bucurie caldă, fără margini, mă pătrunde la gândul că după ziua asta vor veni altele.” Răspunde ultimei scrisori trimise de Diana Slavu, mărturisind ce valoare au, pentru tine, altruismul și generozitatea.
*
Ce ai putea face pentru ca, în jurul tău, altruismul și generozitatea să sporească? Fă chiar de azi primele trei lucruri care îți vin în minte 🙂 !
Ioana REVNIC
