De unde a apărut superba ghirlandă pe care o poartă pe umeri – zilele acestea – statuia lui Eminescu, de la Ateneu?
E un dar din partea Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu”, din București, unde lucrez eu.
Momentul dăruirii a devenit, pentru noi, o tradiție. Doamna Mona Șerbănescu, directoarea și fondatoarea liceului, a citit o întâmplare într-o carte a Anei Blandiana (Fals tratat de manipulare) și a avut ideea să o reitereze, alături de copii. Iar acest lucru se întâmplă de 5-6 ani.
Despre ce întâmplare este vorba?
În anii `80, pe 15 ianuarie, scriitorul Geo Bogza comanda de la aceeași florărie din Piața Kogălniceanu o jerbă de brad împletită cu garoafe roșii, lungă de cel puțin cinci metri, iar aceasta era așezată pe umerii statuii. La ceremonie participau câțiva ,,prieteni de Eminescu”, majoritatea – scriitori.
Din ce motiv a apărut atunci această sărbătorire – alternativă – a poetului?
Iată ce explică Ana Blandiana: ,,..Nebunia în creştere a lunii ianuarie, care cuprindea zilele de naştere ale celor doi dictatori, ne-a obligat să transformăm ziua de naştere a poetului într-o armă de apărare, într-un mijloc de deturnare a festivităţilor. Am exorcizat prima lună a anului, transformând-o într-o sărbătoare eminesciană.”
Și cum se desfășura, pe-atunci, ceremonialul?
,,Împreună cu acelaşi grup minuscul de prieteni – ca nişte cavaleri al ordinului eminescian care se mai întâlneau doar încă o dată pe an, de 15 iunie –, ne înşiram într-un straniu şir indian sprijinind pe umeri uriaşul şarpe vegetal şi, cu paşi rari pe care încercam să ni-i sicronizăm, înaintam pe trotuarele fără sfârşit până la statuia lui Gheorghe Anghel din faţa Ateneului. În frunte înainta solemn uriaşul Geo, al cărui exhibiţionism de provenienţă suprarealistă se simţea cum nu se poate mai bine sub privirile uimite ale asistenţei de pe ambele trotuare, în timp ce noi îl urmam jenaţi, încăpăţânaţi şi mândri, dar rugându-ne lui Dumnezeu să ajungem cât mai repede la capătul drumului – își amintește Ana Blandiana. Apoi, tot conform tradiţiei, Romi [Romulus Rusan – n.m.] – cel mai înalt din grupul de inițiați – se căţăra pe soclu cu un capăt al jerbei, pe care reuşea cu greu şi cu ajutorul, tot tradiţional, al arhitectului Fodoreanu să o treacă de două ori peste umerii statuii. În cele din urmă, Eminescu apărea îmbrăcat într-un fel de hlamidă de flori care îngheţa în cursul următoarelor ore şi rămânea încremenită în frumuseţe astfel pentru săptămâni întregi.”
*
L-am sărbătorit pe Eminescu la fel ca scriitorii de altădată de două ori, în cei aproape trei ani de când sunt profesoară la Liceul ”Anastasia Popescu”. I-am avut alături pe elevii mei din clasa a V-a. Momentul va rămâne cu siguranță în memoria lor, chiar dacă acum ei nu reușesc – poate – să înțeleagă toată încărcătura simbolică a acestuia. Și sper că un asemenea mod de a-l celebra pe Eminescu – fără festivism(e), fără vorbe goale – nu îi va înstrăina de memoria lui.
Pentru mine, această sărbătoare de ianuarie este un gest – sobru, demn – de patriotism. O declarație de atașament, de respect, față de un om fascinant prin cuprinderea minții și a simțirii sale.
Ioana Revnic
Fotografie de Dana Ștefănescu
Fragmente extrase din volumul Anei Blandiana – Fals tratat de manipulare, apărut la Editura Humanitas
