În urmă cu trei-patru luni, o prietenă m-a rugat să găsesc un preot care să viziteze un băiat aflat pe patul de moarte. Ar fi fost destul de simplu să o ajut, dacă bolnavul nu ar fi fost internat într-un spital din Frankfurt. În plus, eram în plină pandemie, cu toate restricțiile ei.

 

Nu cunoșteam niciun preot român din Germania, dar – întâmplător – tocmai intrasem în legătură cu românii din grupul Diaspora pentru viață. Am cerut ajutor și, din om în om, am primit numărul de telefon al părintelui Mircea Deac.  

 

L-am sunat, i-am zis despre ce e vorba, a oftat, mi-a explicat care erau protocoalele de acces în spital, în această perioadă. Mi-a spus că se va ruga, că va lua legătura cu spitalul și, mai departe, vom vedea ce se întâmplă. Să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu!

 

Până să primesc alte vești, m-am frământat: Oare îl va mai găsi în viață pe băiat? Oare angajații spitalului îl vor sprijini să ajungă la suferind? Oare părintele se va strădui din răsputeri să fie lângă un muribund pe care NU îl întâlnise niciodată? Multe îndoieli am măcinat la moara gândurilor, până când mi-am dat seama că singurul lucru util pe care puteam să îl mai fac era să mă rog.

 

Preotul a ajuns, atunci, la tânărul bolnav. L-a spovedit și l-a împărtășit. Apoi, în ziua în care băiatul a plecat dintre noi, a vorbit cu mama lui la telefon, să o mângâie.

 

Știu toate aceste lucruri din schimbul de mesaje pe care l-am avut cu părintele, în acea perioadă. Tot atunci, l-am rugat să îmi povestească ce simte când stă față în față cu atâta suferință și cu moartea. A tot amânat să-mi dea un răspuns. Până ce zilele trecute am primit această mărturisire:

 

«În profesia mea, oamenii îți împărtășesc mult mai repede din greul și din suferința lor, decât din bucuriile lor. Această situație am experimentat-o în cei 20 de ani de când sunt preot.

 

Primii ani de preoție i-am petrecut într-un sătuc, unde nu am vizitat la spital pe nimeni. Bolnavii parohiei îi căutam acasă, acolo îi spovedeam, acolo îi întăream duhovnicește, acolo îi „petreceam” în Lumea de dincolo, de acolo îi conduceam spre groapă.

 

Apoi m-am mutat în Germania.

 

La început, fiind preot într-un oraș mai mic numit Koblenz, au început să apară solicitările de a vizita bolnavii din spital. În Germania, cunoști doar românii care își doresc să te cunoască, nu mai e deloc ca la sat, unde știai și familia, și copiii de la oraș, și nepoții sau strănepoții. Aici lumea vine la Liturghie, iar dacă vor să te cunoască, oamenii mai rămân după slujbă la cafea. Dacă nu, pleacă.

 

De la Koblenz, m-am mutat la Frankfurt. Un  oraș modern și multicultural, care, pe lângă blocurile de 200 m înălțime, pe lângă aeroportul prin care trec 60 milioane de pasageri pe an, are și multe clinici.

 

În aceste clinici am întâlnit eu români de-ai noștri, nu puțini. Unii munceau în Germania și a dat boala peste ei. Alții veneau din România fie cu speranța unui tratament miraculos, fie  nădăjduind într-un transplant reușit.

    

Din păcate, în aceste clinici eu sunt chemat doar atunci când nimeni nu mai poate face nimic. Dacă ați întreba „specialistul” din mine cum e această experiență, v-aș răspunde că nu sunt pregătit niciodată. „Experiența” aceasta se face cu nopți nedormite, cu lipsa poftei de mâncare și cu multă durere. Unii mi-ar spune astfel:  „Îți faci doar meseria!” Lor le-aș răspunde că plec din spital cu aceeași durere ca și familia suferindului. Câteodată am impresia că iau toată durerea lor, asupra mea.

 

Ce să le spui unor oameni pregătiți să facă pasul spre Dincolo?

 

Ce poți spune familiei care rămâne în urmă?

 

La drama despărțirii deseori se întâmplă ca personalul specializat al spitalului să nu poată comunica nici cu pacientul, nici cu familia acestuia, întrucât cei din familie nu vorbesc germană. Iar atunci te transformi – încet – într-un purtător de durere, de la pacient, la familie și la personalul medical.

 

Unii dintre pacienți au ajuns în Frankfurt după ce și-au vândut tot sau după ce au făcut campanii impresionante de a strânge banii necesari operației…, iar tu stai și privești, neputincios, cum se sting.

 

Fiecare suflet, fiecare om e o experiență unică!

 

Ce am învățat din spital? Ce m-au învățat muribunzii (și nu aș putea spune dacă au fost mulți sau puțini) a fost SINCERITATEA. Și dorința de a mai trăi!

 

Cât de sinceri suntem sau nu mai suntem noi, „oamenii moderni”?

 

Tot noi ne cufundăm în atâtea suferințe psihice, prin care ne pierdem dorința de viață, dorința de a ne schimba, iar atunci când suntem în pragul morții, am dori să mai trăim o viață.

 

Cele mai dureroase episoade a vizitelor în spital sunt întâlnirile cu tineri, adolescenți sau copii, cu  pacienți care ar trebui să fie la început de drum și nu la sfârșitul lui. De cele mai multe ori, chiar dacă familia refuză să le dezvăluie realitatea, aceștia o simt. Și o simt cu atâta seninătate! Și o înfruntă tot la fel, cu multă acceptare.

Știu și simt că „ghemul” lor de ață a ajuns la final.

Chiar dacă ar mai dori să trăiască, sunt și împăcați să se stingă după anii sau după lunile de grele suferințe.

 

În ghidul special editat de „Deutscher Palliativ Verlag” scrie că „Mulți credincioși își găsesc liniștea sufletească și fizică în rugăciuni… În multe cazuri acest lucru poate să ușureze frica și grija lor și, astfel, să amelioreze durerile și alte simptome.”

 

Cât de important e rolul meu la căpătâiul bolnavului vă poate răspunde doar bolnavul.

 

Cât de important e rolul meu lângă o mamă care așteaptă să-i moară fiul vă poate răspunde doar mama.

 

Cât de important e rolul meu lângă o mamă aflată în comă, când fiica ei (venită de urgență în Germania, la auzul veștii că mama e în spital) nu poate intra în spital pentru că nu are testul de COVID făcut, vă poate spune doar fiica.

 

Ce am însemnat eu pentru toți bolnavii pe care i-am vizitat în spital (și mai ales în această perioadă de plină pandemie COVID a anului 2020) v-ar putea răspunde doar ei.

 

Ce au însemnat acești oameni pentru mine? Mi-e teamă că, dacă m-aș apuca să scriu, nu ați avea timp să citiți.

 

În loc să povestesc, las aici un gând:

Noi așa de repede trecem prin lume și pierdem din vedere lucrurile cu adevărat importante din viața noastră!

Ar fi bine să ne oprim din alergare, să ne tragem sufletul, să privim în Sus și să spunem:

– Doamne…»

Pr. Mircea Deac, Germania

Prezentare de Ioana Revnic

 

În fotografie, părintele alături de enoriașii săi.

Sursă foto – arhiva personală

 

1.206