Când am ales să scriu despre Sfânta Gorgonia, sărbătorită în 23 februarie, primul meu gând a fost că existența ei e lipsită de spectaculozitate, din moment ce a dus o viață ireproșabilă.
Apoi, mi-am dat seama că tocmai acest lucru este spectaculos la ea! Am realizat și că mi se par interesante – în primul rând! – destinele contorsionate și-abia apoi viețile oamenilor cuminți.
*
Sfânta Gorgonia s-a născut în jurul anului 336, în localitatea Arianz, din Cezareea și a trăit doar 39 de ani.
A venit pe lume într-o familie care a învățat-o credința și a deprins-o să facă binele. Părinții ei au fost Sfinții Nona și Grigorie, Episcopul Nazianzului. A avut doi frați. Unul a fost Sfântul Grigorie Teologul sau „cuvântătorul de Dumnezeu”, care-a explicat Taina Sfintei Treimi pe înțelesul oamenilor din vremea lui și a apărat credința de erezii, iar celălalt – Sfântul Chesarie, care a fost medic și care e prăznuit în 9 ianuarie.
Îndeosebi mama ei i-a fost un model. Întâi de toate, pentru felul în care și-a crescut copiii care au devenit sfinți. Apoi, pentru că și-a convertit soțul păgân la dreapta credință, iar acesta a ajuns chiar slujitor al lui Dumnezeu.
Despre Sfânta Gorgonia nu există multe mărturii. Viața i-a fost povestită de Sfântul Grigorie Teologul, în necrologul scris când ea a părăsit această lume.
Gorgonia nu a făcut studii înalte, pentru că în acea vreme doar băieții mergeau la școală. Dar a învățat acasă. Îi plăcea mult să citească și să explice fragmente din Sfânta Scriptură și era neîntrecută în cântarea Psalmilor.
Când a venit vremea, s-a căsătorit cu un păgân (Meletie), pe care l-a adus la dreapta credință, așa cum – cândva – mama ei Nona își adusese soțul la Hristos. Lucrul acesta nu e deloc ușor și faptul că au reușit arată că aveau o înțelepciune aparte, delicatețe, pricepere în a relaționa cu oameni atât de diferiți și, mai ales, o mare putere duhovnicească.
„Lucrul cel mai frumos și mai nobil a fost că ea și-a atras și soțul în preocupările sale”, scrie Sfântul Grigorie despre sora sa, Gorgonia. Nu l-a făcut „un stăpân absurd, ci un bun și împreună-slujitor.” În credință i-a crescut și pe cei cinci copii ai lor, transformându-i din „însuși rodul trupului ei”, în „rod al duhului”.
Ca orice om, Gorgonia a trecut prin încercări. Odată, a avut un accident: a căzut dintr-o căruță trasă de catâri, a rămas prinsă în hățuri, a fost târâtă pe o distanță lungă peste pietre și bolovani, și-a rupt oasele și s-a lovit la cap. Altădată, a avut o boală necunoscută, cu hemoragii, roșeață, febră și stări de rău, de nu se mai putea ține pe picioare. Cei din jur au cârtit împotriva lui Dumnezeu, neînțelegând de ce o pune la încercare, mai ales că ea ducea o viață exemplară. Dar Gorgonia, la fel ca dreptul Iov, a acceptat cu smerenie ce i s-a întâmplat și, de fiecare dată, Dumnezeu a avut grijă de ea, însănătoșind-o.
Pentru Sfântul Grigorie de Nazianz, Gorgonia avea cele mai alese calități omenești. Ea era o „arcă plină de hărnicie, de pudoare și de înțelepciune”.
A fost bogată, dar a ales să ducă o viață simplă, să se îmbrace simplu. „Podoabele” ei erau caracterul, strălucirea sufletească, virtuțile. Și, pe lângă faptul că era o femeie frumoasă, avea o frumusețe interioară care o întrecea pe cea fizică.
A fost foarte credincioasă. Își petrecea ore bune în rugăciune și în privegheri, iar pielea genunchilor săi era tocită de îngenuncheri și de mătănii. Deși trăia printre oameni, mintea Gorgoniei era purtată de rugăciuni spre împărăția lui Dumnezeu, spre „Ierusalimul de sus, nu cetatea văzută cu ochii trupului, ci aceea văzută cu ochii minții, ai sufletului”.
Spre sfârșitul vieții, a fost paralizată, dar a trecut cu smerenie și cu credință prin această ultimă încercare. A știut de dinainte ziua când va muri și a avut grijă să îi pregătească pe toți cei din jur pentru momentul despărțirii, de care nu se temea și pe care îl aștepta, întrucât urma să ajungă lângă Dumnezeu.
Sfântul Grigorie descrie astfel plecarea Gorgoniei din lume: „în armonia corurilor îngerești, contemplând splendorile divine”, înconjurată de ai săi, avându-și tatăl aproape, Gorgonia a rostit ultimele cuvinte: În pacea Ta, Doamne, vreau să dorm și să mă odihnesc”.
Pe mine, cel mai mult m-a impresionat la Sfânta Gorgonia felul în care îi ajuta pe ceilalți. La ea veneau oameni care căutau un sprijin sau, măcar, un sfat. Îi găzduia pe străini, îi hrănea și îi mângâia pe săraci, le consola pe văduve, avea grijă de bătrânii neputincioși, îi căuta în spitale pe bolnavii care nu aveau pe nimeni. Le era familie orfanilor și oamenilor singuri și avea câte-o vorbă bună pentru oricine. Era ca o mamă a tuturor sărmanilor!
Iar ca orice mamă, celor pe care i-a avut în grijă le-a lăsat moștenire ceva: dorința de a face binele, pe care și-o hrănea mereu învățând – la rândul ei – de la oricine făcea o faptă bună.
Privită cu ochii omului de azi, bunătatea Sfintei Gorgonia pare neverosimilă, când – de fapt – ar trebui să fie chiar firescul și esența vieții noastre.
Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului „Spune-mi o poveste pentru suflet”
Text pentru #ȘcoalaDeDuminicăLaBasilica
