De câteva luni, diminețile rândunicii-mame erau la fel. Se trezea înaintea tuturor. Mergea la fiecare dintre cei șase pui ai săi, care dormeau încă. Se apropia de fiecare pe rând. Urmărea cum respiră fiecare, îl mângâia pe fiecare, îl învelea pe fiecare, apoi pleca, să le aducă ceva bun de mâncat. Se întorcea într-un suflet la cuib cu ce afla și își hrănea odraslele. Fiind sfârșit de iarnă, hrana era destul de greu de găsit. Nu o dată i s-a întâmplat să nu îi mai rămână nici măcar o firimitură și să se culce flămândă. Dar era mulțumită că își vedea puii sătui.4
Trebuia să capete puteri, căci peste puțină vreme începeau lecțiile de zbor. I-a crescut inima, în ziua în care i-a înșirat pe cei șase pe marginea cuibului, să le arate cum se zboară. Urmau să primească cel mai prețios dar: libertatea de a pleca oriunde vor dori. În același timp, rândunica a simțit cum inima i se strânge la gândul că puii vor părăsi cuibul – foarte curând.
Și tocmai când toți puteau să plece încotro voiau, mama s-a îmbolnăvit. Atunci, cu ochii plini de lacrimi și ațintiți în ochii fiecăruia dintre cei șase copii, i-a rugat ceva…
🌿
„Șase pui și-o biată mamă” de Vasile Militaru a fost poezia anilor mei de școală primară. Învățătoarea mi-a dat să o învăț și m-a pus să o spun la festivitatea de încheiere a clasei a doua. Curtea școlii era plină de copii și de părinți, iar eu – în fața lor. Îmbrăcată în uniformă, cu microfonul bine strâns în palmele mele de copil, abia stăpânindu-mi tremurul picioarelor, am recitat fabula cu relativă ușurință, până ce am ajuns la momentul în care rândunica le cere ceva puilor.
Mai departe, am zis versurile pe jumătate sufocată de nodul din gât pe care îl simt și acum, când scriu aceste rânduri: „Dragii mamei” și-a început rugămintea rândunica, „eu de-aseară, simt în inimă un cui:/ Aripile greu mă dor/ Și nici vorbă să mai zbor…/ Dumnezeu mi-a dat putere,/ oricât am avut nevoi, / Să găsesc întruna hrană pentru voi…/ Astăzi, fiindcă sunt bolnavă,/ dragii mamei, se cuvine, / Mari cum v-a făcut măicuța,/ să-ngrijiti și voi de mine/ Și ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă că mi-e rob,/ Fiecare să-mi aducă, zilnic, numai câte-un bob;/ Ale voastre șase boabe milostive, mă vor ține/ Până când o să vrea cerul să mă facă iarăși bine…”
Cei șase pui au zburat și, o vreme, fiecare a adus bobul lui. Apoi, „beți de-al slăvilor înalt” și nădăjduind fiecare că celălalt va avea grijă de mama lor, nu a mai mers niciunul cu mâncare la rândunică. După un timp, aceasta a murit de foame.
🌿
Au trecut peste 35 de ani de când am recitat prima oară „Șase pui și-o biată mamă”. În clasele mici, am spus poezia de zeci de ori. La maturitate, am recitit-o de și mai multe ori cu ochii adultului. I-am văzut bine stângăciile stilistice. În tot acest timp, de fiecare dată m-a înduioșat soarta mamei ucise de lipsa de recunoștință a puilor pe care i-a crescut.
Mereu când mă întorc la această istorioară, mă întreb în sinea mea: CÂT de recunoscătoare îi sunt eu mamei mele, pentru tot ce a făcut pentru mine? CUM îi arăt asta? Celor care mi-au făcut un bine le mărturisesc – de fiecare dată – recunoștința mea? Le-am mulțumit suficient, când m-au ajutat? Ce am făcut eu pentru ei, în semn de recunoștință? Spun eu oare – de destule ori – MULȚUMESC?
Aceleași întrebări îmi vin în minte și când citesc Evanghelia cu cei zece leproși.
🌿
Iisus mergea spre Ierusalim, trecând prin Samaria și prin Galileea, două provincii vecine din Țara Sfântă. La intrarea într-un sat, a fost întâmpinat de zece leproși. Nouă erau evrei și unul samarinean, adică era de alt neam și de altă credință. (Din acest motiv, iudeii îi disprețuiau pe samarineni.)
Cei zece bolnavi stăteau departe de lume, din cauza afecțiunii lor contagioase. În plus, nici nu erau ușor de privit. Trupul unui bolnav de lepră se acoperă cu răni care duc, treptat, la dispariția țesuturilor. Boala mușcă – la propriu – în carne vie. În trecut, leproșii erau izolați în locuri speciale, ca să nu-i îmbolnăvească pe ceilalți și ca să își trăiască împreună suferința ce le grăbea moartea. Foarte puțini dintre ei se făceau bine, mai ales că multă vreme nu a existat un antidot pentru lepră, de aceea vindecările erau considerate un mare dar de la Dumnezeu.
Deși boala era cunoscută încă din Antichitate, cauza ei a fost descoperită abia la sfârșitul secolului al XIX-lea și un tratament eficient a fost găsit zeci de ani mai târziu.
Leproșii din pilda de azi își duceau deci viața marginalizați și suferinzi. Poate că nu mai aveau nicio speranță de vindecare, până în ziua în care L-au zărit pe Mântuitorul și i-au strigat într-un glas: „Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi!”
Atunci, Hristos i-a văzut și i-a îndemnat să meargă să se arate preoților, care cunoșteau bine semnele bolii și tot atât de bine știau dacă cineva s-a vindecat sau nu. Bolnavilor nu le-a zis că îi vindecă, ci i-a pus să îndeplinească o obligație prevăzută de lege. Iar îndată ce au pornit spre preoți, cei zece și-au dat seama că au scăpat de suferința lor.
După asta, doar unul dintre ei și-a dat seama că a trăit o minune și, de bucurie, L-a slăvit în gura mare pe Cel de Sus, pentru o asemenea binefacere. A mai făcut ceva! S-a întors la Hristos, ca să își arate recunoștința, pentru că l-a vindecat.
„Nu zece s-au curățit?” a întrebat Iisus când l-a văzut. „Cei nouă unde sunt?” a continuat Mântuitorul și nu a mai zis nimic. S-a uitat la omul care, acum, stătea cu fața la pământ, îngenuncheat la picioarele Sale. Smerenia luase locul unei bucurii debordante. „Ridică-te și mergi” i-a spus Hristos. „Credința ta te-a mântuit!”
Astfel, Iisus i-a dăruit samarineanului recunoscător ceva în plus, față de sănătatea trupească, pe care le-o dăduse tuturor leproșilor. I-a dat și sănătate sufletească. Recunoștința l-a dus pe acest om mai aproape de Dumnezeu.
Noi îi mulțumim lui Dumnezeu, rugându-ne. Iată o rugăciune de mulțumire, scrisă chiar de un copil: „Doamne, îți mulțumesc că sunt în viață și că îmi dai sănătate. Îți mulțumesc că mi-ai dat minte să judec ce e bine și ce e rău. Doamne, te laud pentru că sunt mic. Te mai laud pentru că trăiești și acum, după mii și milioane de ani”*.
Există un foarte frumos acatist de mulțumire – „Slavă lui Dumnezeu pentru toate” – cu mulțumiri pentru oamenii pe care pronia divină ni-i aduce în cale, pentru dăruirea prietenilor, pentru clipele luminoase ale vieții, pentru bucuriile limpezi ale inimii, pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru toată frumusețea lumii.
Voi pentru ce spuneți, cel mai des, MULȚUMESC?
🎯 ÎNTREBĂRI ȘI ACTIVITĂȚI PENTRU COPII
1. Ce boală aveau cei zece oameni vindecați de Hristos?
2. Ce consecință avea această maladie, în viețile lor?
3. De ce Mântuitorul i-a trimis pe cei zece la preoți?
4. Ce atitudine a avut Iisus față de aceștia când i-a văzut prima oară? Dar după ce i-a făcut bine?
5. În Evanghelie se spune că singurul om recunoscător din cei zece nu era evreu, ci samarinean. De ce crezi că se subliniază această idee?
6. În ce fel și-a arătat el recunoștința?
8. Citește aici întreaga fabulă „Șase pui și-o biată mamă”, de Vasile Militaru.
9. Imaginează-ți o continuare a întâmplării povestite în versuri.
10. În Patriarhia Română, anul 2023 este dedicat persoanelor vârstnice și sprijinirii lor. Enumeră cinci modalități de a-ți arăta recunoștința față de bunici, față de o rudă mai în vârstă, față de persoane vârstnice din parohia ta și pune-le în practică.
11. Alege una dintre următoarele afirmații și explică semnificația ei: „Dobânda împrumuturilor sufletești trebuie sa fie recunoștința” (Nicolae Iorga); „Mulțumește-i și zilei care nu ți-a dat nimic” (Constantin Noica).
12. După părerea ta, ce diferență există între a-ți arăta recunoștința față de cineva și a-i mulțumi cuiva?
13. Crezi că poți să-i fii recunoscător unei persoane adulte care, într-o împrejurare a vieții, a fost aspră cu tine sau (ai avut impresia că) te-a nedreptățit? Argumentează! Povestește o întâmplare care să îți susțină răspunsul.
14. Știai că există o Zi Internațională a cuvântului MULȚUMESC? Documentează-te și află când se sărbătorește.
15. Când ai fost recunoscător sau recunoscătoare ultima oară și din ce motiv?
16. Pentru ce ești recunoscător sau recunoscătoare azi?
17. Cum și față de cine îți arăți recunoștința pentru tot ceea ce ți se oferă în viață?
✍ Text de Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului
Spune-mi o poveste pentru suflet (SOPS)
🎨 Desen de Crina Șcarlii,
participantă la concursul #SOPS20 „Ce poate rugăciunea”
📚 *Din volumul „Rugăciuni și povestiri de suflet folositoare. Carte pentru copii, părinți și bunici”, Editura Sophia, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2006.
Text scris pentru #ȘcoalaDeDuminicăLaBasilica
