„Ciudată vreme acu, în toiul verii. Plouă de zile bune, iar de-o mai ține tot așa, mâine-poimâine o să ne plimbăm prin sat cu barca. Mai bine – decât să înoți, în noroaiele de pe drumuri”, își zicea săteanul.
Târa după el niște cizme de cauciuc pe care tina cleioasă aproape că i le smulgea din picioare. În mână avea un băț gros. Îl înfigea în mocirlă, să vadă până unde avea să se scufunde la următorul pas.
De data asta toiagul i se oprise într-o ridicătură apărută fix în mijlocul drumului. „Ce-o mai fi și asta?” s-a întrebat omul. A lovit o dată și-ncă o dată. Sub piatră suna a gol! Hm, o să meargă la prima casă și o să ceară un baros sau un târnăcop, ca să spargă piatra, să vadă ce se află dedesubt. Dacă va avea norocul să dea peste o comoară, o să țină – tot ce găsește – numai pentru el…
***
Așa s-ar fi putut petrece lucrurile în vara lui 1971 la Niculițel, în județul Tulcea când, printr-o minune dumnezeiască, au fost descoperite moaștele unor sfinți care trăiseră pe vremea Imperiului Roman.
În acel an, în localitatea tulceană ploile au spălat pământul de pe drumul bătătorit zi de zi de oamenii locului și au scos la iveală o cupolă. Sătenii au spart-o, crezând că, sub ea, se ascunde o comoară. Câțiva mai curajoși s-au strecurat prin deschizătură și au intrat în încăperea de sub pământ. Însă, în loc să găsească cine știe ce lucruri de valoare, au aflat un sicriu. În sicriu, patru scheletele umane. Speriați, au anunțat autoritățile.
În scurtă vreme, la Niculițel au venit criminaliști, istorici, arheologi. Aceștia au verificat locul centimetru cu centimetru. Astfel, au ajuns la concluzia că rămășițele descoperite erau foarte vechi. Că ele erau așezate într-o criptă. Și că pe pereți erau trecute chiar numele celor morți: „Martirii Zoticos, Atalos, Camasis, Filipos”; „Martirii lui Hristos”.
Au continuat săpăturile și sub criptă arheologii au mai găsit ceva: două vase din ceramică, multe rămășițe omenești și o placă de gresie pe care scria în grecește „Aici și acolo sângele martirilor”.
Și-acum ce facem? se întrebau oficialitățile. Cum să le spunem localnicilor că sub nasul lor sunt moaștele unor martiri? Cum să le vorbim despre Iisus, despre credință?…
Pe-atunci, România era condusă de comuniști și era un delict să vorbești de Dumnezeu sau de sfinți. Tot ce NU era comunist trebuia să dispară: se dărâmau biserici, erau interzise cărți, filme, spectacole, sărbători… Făceai o mare imprudență, dacă totuși mergeai la biserică sau dacă îndrăzneai să îți afirmi public credința. În acei ani, mama mea era elevă de liceu și într-o zi un profesor a certat-o în fața clasei, deoarece recunoscuse că fusese la Înviere. În plus, a mai și primit un patru, la disciplina pe care acesta o preda!
În vremea comuniștilor, mulți oameni au suferit enorm pentru „vina” de a fi credincioși. Unii dintre ei au fost anchetați, închiși, torturați.
***
Autoritățile descoperiseră deci, la Niculițel, niște mucenici, iar decizia lor a fost să mușamalizeze totul și să lase osemintele pe loc, ca să fie distruse de intemperii.
Însă în noaptea de 17 ianuarie 1973, un grup de preoți și de ierarhi au luat sfintele moaște și le-au dus la Mănăstirea Cocoș, din apropiere, unde le-au așezat în câte o raclă, la loc de cinste. Le găsim aici și azi.
Dar cine au fost Zotic, Atal, Camasie și Filip?
***
Vechile acte martirice scriu că au fost soldați romani, au trăit în secolul al IV-lea și, pentru credința în Hristos, au fost condamnați la moarte.
Nu se știu exact data și locul martiriului, dar tradiția spune că au fost judecați și executați în orașul Noviodunum, Isaccea de astăzi, localitate aflată cam la 11 kilometri distanță de Niculițel.
După ce au pierit, creștinii le-au luat trupurile în secret și le-au depus în cripta în care au fost găsiți alături de moaștele altor sfinți de dinainte lor, cărora nu le știm numele. Deasupra criptei a fost zidită mai apoi o bazilică.
E una dintre cele mai vechi bazilici de la noi în țară, iar locul în care s-au odihnit cei patru – cel mai vechi martirion atestat până acum.
Am fost și eu la Niculițel, unde între timp s-a construit un muzeu modern. M-am supărat constatând că locul e mai mult pustiu, decât plin de lume și că, din păcate, nu are popularitatea pe care o merită.
Dar are un duh aparte. Simți pacea pe care ți-o dă prezența ocrotitoare a lui Dumnezeu. Din această grijă pentru oameni și pentru mucenicii Lui au reapărut printre noi martirii Zotic, Atal, Camasie și Filip.
De la Mănăstirea Cocoș, sfinții mai vin în criptă doar în ajun de 4 iunie, adică în preziua prăznuirii lor. Moaștele sunt purtate în procesiune până la locul în care s-au odihnit, știute doar de Dumnezeu, mai bine 1600 de ani.
Rămân acolo până a doua zi.
Din când în când, la Sfânta Liturghie o rază se strecoară până la sfinți și stă cu ei, câtă vreme se slujește.
Ioana Revnic,
coordonatoarea proiectului Spune-mi o poveste pentru suflet
