Într-un interviu cu Cella Serghi existent în arhiva TVR[1] o vezi pe scriitoare șezând în fața unei biblioteci imense. În stânga și în dreapta ei – câte două tablouri, agățate pe pereți, unul deasupra celuilalt. Pe masă – un aranjament floral. Cella Serghi e impunătoare. Poartă părul până la umeri. Și ondulat. Are ochelari cu rame mari. Și o cămașă de culoare închisă, încheiată cu o fundă, la gât. Are 77 de ani, e în vervă și răspunde întrebărilor cu siguranță. Rememorează unele episoade autobiografice cum ar fi cel despre apariția romanului său de debut, prezent în librării cu o banderolă pe care scria: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Mihail Sebastian au recomandat editurii acest roman. O strategie de marketing – am spune azi, menită să sprijine o debutantă. Dar care a iscat multă vâlvă, la vremea respectivă.
*
Oricine a auzit de Pânza de păianjen, primul roman al Cellei Serghi. Și de povestea ei de dragoste cu scriitorul Camil Petrescu. Ca și cum Cela Serghi ar fi scris o singură carte. Și ar fi avut o singură mare iubire.
Dincolo de efectul de… senzațional pe care îl creează legătura dintre doi scriitori cândva în vogă, povestea deturnează întru câtva interesul pentru literatura autoarei spre viața sa personală.
*
Cella Serghi (pe numele ei adevărat Cella Marcoff) s-a născut la Constanța, în 1907. Aici face clasele primare și tot de aici pleacă în Refugiu, în timpul Primului Război Mondial. Se stabilește întâi la Brăila, apoi la București, dar nostalgia după locul natal o va urmări în permanență și se va regăsi în scrierile sale.
După absolvirea liceului (în 1927), se înscrie la Facultatea de Drept. Pe Camil Petrescu atunci îl întâlnește, la foarte scurtă vreme după ce își ia bacalaureatul: „Într-o vară, mă găseam la ştrandul Kisseleff, care atunci tocmai se deschisese. Astăzi, ştrandul Tineretului. Eram într-o cabină de sus. Mi-am scuturat o sandală de nisip, fără să-mi dau seama că aş putea deranja pe cineva dedesubt. M-am uitat să văd cine suferise de pe urma acestei mici neglijenţe şi am văzut nişte ochi albaştri care mă priveau. Era un bărbat abia trecut de treizeci de ani, însoţit de o recentă cunoştinţă a mea, regizorul A. Finţi. Să ţi-l prezint pe scriitorul Camil Petrescu, mi-a zis…[2]”
Cella Serghi debutează în 1934 cu niște reportaje care au succes. Dar, fiindcă îndeletnicirea de reporter practicată timp de un an o solicită foarte mult, o abandonează. Între 1933-1934 lucrează la primul roman, pe care îl publică în 1938.
Pe lângă rolul covârșitor pe care Camil Petrescu îl are în scrierea acestei cărți, e de amintit și susținerea din partea lui Liviu Rebreanu. Acesta, după ce i-a citit manuscrisul, i-a spus primul că este o scriitoare. Dar a sfătuit-o să nu publice cartea imediat, ci să recitească paginile, după un timp. Să le revizuiască și abia apoi să definitiveze romanul.
O tăcere literară de 12 ani se lasă după ce apare Pânza. În tot acest timp, scriitoarea îmbrățișează cu multă convingere ideologia comunistă și acest lucru se va vedea în cărțile sale. Astfel că, în 1950 îi apare romanul Cad zidurile, rescris ulterior și republicat cu titlul Cartea Mironei (1965) și Mirona (1972), despre care va mărturisi că îi este cea mai dragă carte[3]…
Din seria scrierilor realist-socialiste mai fac parte: Cântecul uzinei (1950); S-a dumirit Moș Ilie (1950); nuvela Surorile (1951); Cantemiriștii (1954).
În 1958 pubică Fetele lui Barotă, roman reeditat în 1974 cu titlul Iubiri paralele. În anii următori îi apar Gențiane (roman, 1970); Pe firul de păianjen al memoriei (memorialistică, 1977); În căutarea somnului uriaș (povestire pentru copii, 1980); Această dulce povară, tinerețea (roman, 1983). Totodată, Cella Serghi traduce din literatura franceză. Iar în diferite interviuri acordate spre sfârșitul vieții mărturisește că lucrează la romanul Post-scriptum (sau Singurătate în doi). Moare în 1992, iar carte anunțată rămâne doar în manuscris.
*
Fără îndoială că simpatiile ideologice ale autoarei au făcut-o vizibilă în epocă. Unii comentatori spun că tributul plătit autorităților pentru a-i permite să-și publice textele majore acesta a fost. Dar pe lângă orice strategii de (auto)promovare, pe lângă orice concesii, talentul scriitoarei e evident. Chiar și în cărțile care, din punct de vedere valoric nu se ridică la nivelul primei sale cărți – Pânza de păianjen, un roman de debut scris cu siguranța unui scriitor consacrat.
Ioana REVNIC
(Extras din volumul Cella Serghi – Pânza de păianjen, Colecția Hai să citim! Bibliografie școlară, Editura Corint 2019
Mai multe detalii despre carte – AICI)
[1] Interviu cu Cella Serghi realizat de Carmen Dumitrescu în 1984, în cadrul emisiunii „Fotograme din realitate”.
[2] Boris Buzilă, Cella Serghi şi Pânza de păianjen, în „Magazin”, an XV, nr. 725, aug. 1971.
[3] „Vă spuneam că cea mai dragă carte a mea este Mirona, poate tocmai pentru că am muncit cel mai mult la ea. Dorinţa mea a fost totdeauna să scriu lucruri viabile, nu legate de o anume conjunctură. Am scris-o mai întâi sub titlul Cad zidurile şi am revenit mereu la ea, fiindcă voiam să depăşească efemerul, politicul şi să devină o adevărată operă de artă durabilă. La fiecare nouă ediţie a acestui roman (au apărut, cred, şase ediţii), l-am rescris cu acelaşi efort ca prima dată. Timpul trecea, vremurile se mai schimbau, aveai mai multă libertate să spui anumite lucruri, iar eu eliminam, de fiecare dată, balastul politic şi lăsam doar ceea ce era foarte bun. Iată, şi romanul “Genţiane” a apărut recent, într-o nouă ediţie, definitivă… M-a preocupat ideea de a-mi rotunji scrierile, de a le apropia de perfecţiune. Abia după tipărirea lor observam imperfecţiunile şi voiam ca ele să fie cât mai puţine. Am avut, de altfel, şansa unei vieţi lungi, în care m-am putut ocupa de această permanentă cizelare…” („Mirona, cea mai dragă carte”, interviu cu Ilie Rad, www.jurnalul.ro, 6 iulie 2009.)
Sursă foto cover – AICI
