Un priveghi, o minciună, un film
Despre ce poți vorbi la un priveghi? În cel mai politicos caz, despre cel pentru care te afli acolo: adică despre cel plecat din lumea asta. Sau, cum se întâmplă de cele mai multe ori, chiar despre tine…
Discuțiile despre propria persoană se duc cu un fel de triumfalism al omului viu care stă, deocamdată, lângă un sicriu și se bucură că ziua în care el însuși se va odihni între patru scânduri se mai amână puțin.
Eram și eu la un priveghi și povesteam cu părintele Ioan, pe care nu-l văzusem de ani buni.
– Ei, m-a întrebat părintele, v-ați învățat cu agitația din București? Vă mutați de tot aici?
– Nu pot să spun că sunt foarte liniștită de felul meu, așa că mă potrivesc perfect în peisaj, am filosofat eu. Totuși, nu sunt absolut sigură că aici mi-am găsit locul, deși parcă sunt bucureșteancă de când mă știu. În fine, caut să trăiesc cât mai bine! Dar oare știu eu cum să trăiesc? am încheiat apoteotic cu aerul de înțeleapta pământului.
– Cu siguranță că ați văzut filmul „Ostrov”, a schimbat – aparent – vorba părintele Ioan.
– Normaaal! l-am mințit eu, ca să-i fac o impresie bună.
Adevărul-adevărat era că, până atunci, nu văzusem mai mult de două-trei scene din film, chit că mă apucasem de nu știu câte ori să-l urmăresc.
– E la final o replică pe care i-o spune Anatolie lui Iov, înainte să moară… Precis o știți!
– Daaa! m-am grăbit să confirm, când – în realitate – nu știam cine-i unul și cine-i celălalt, iar de celebra replică habar nu aveam.
– Vă amintiți: Iov l-a întrebat pe Anatolie cum să trăiască, iar el i-a răspuns cam așa…
Și-n timp ce ascultam explicațiile părintelui, am simțit că toate vocile care de obicei discută în contradictoriu în capul meu despre marile probleme ale vieții, implicit despre cum să trăiești, au amuțit. Replica lui Anatolie era fix ceea ce aveam nevoie să aud.
Am ajuns acasă de la priveghi cu povara unei minciuni, dar cu multă liniște în minte. Și nu m-am dus la culcare în noaptea aceea decât după ce m-am uitat, în sfârșit, la „Ostrov”. În următoarele zile, am revăzut filmul de câteva ori.
Foc și trădare
Flăcări. Un cuptor de pe un vas. Un fochist, Anatolie, aruncă în cuptor lopeți de cărbuni. Vasul înaintează în noapte. La cârma lui e chiar căpitanul Tihon Petrovici.
Lângă el vine, la un moment dat, și fochistul. Cei doi cercetează întunericul: căpitanul pare încordat, iar celălalt – hăituit. Nu știi la ce să te aștepți. Nava acostează și marinarii încep să încarce cărbuni.
La un moment dat, întunericul e „spart” de o lumină puternică. Din spatele ei, apar nemții. Respectivii montează explozibil lângă nava rusească, îl prind pe Anatolie, îi cer să le arate unde e căpitanul, el se preface că nu înțelege, dar până la urmă, își trădează confratele.
Fochistul e schimonosit de frică. Face gesturi dezlânate, în timp ce lui Tihon Petrovici nu i se mișcă niciun mușchi de pe față și-l înfruntă, din priviri, pe adversar.
Anatolie imploră să nu fie omorât. Căpitanul se-ntoarce înspre el și îl scuipă.
Atunci, ofițerul german îi cere lui Anatolie să își ucidă camaradul și îi întinde propriul pistol.
După câteva ezitări, el trage în Tihon Petrovici, care se prăbușește în mare, peste bord.
Germanii pleacă, iar Anatolie rămâne. Țipă, se agită, e fericit că e în viață, însă, peste câteva secunde, totul sare în aer. A doua zi, în zori, e găsit și târât până la o mănăstire aflată în apropiere.
Căință și slujire
Așa începe filmul „Ostrov”, regizat de Pavel Lunghin.
Acțiunea se petrece, inițial, în 1942 și continuă în 1976, la o mănăstire de pe o insulă din Rusia.
Anatolie trăiește aici și e tot fochist, ocupându-se de cazanele mănăstirii. Cară cărbuni cu roaba în fiecare zi, se roagă și se întâlnește cu credincioșii care vin la el.
În fața lor, joacă fie rolul unui ghiduș, fie rolul unui sfătuitor intransigent, dar plin de dragoste și totalmente lipsit de judecarea semenilor.
Îi ajută pe cei care îi cer sfatul, urmând mereu aceeași „rețetă”: se încredințează lui Dumnezeu, împreună cu cei ajunși la el, în situații limită.
Anatolie e nebunul după Hristos, asemănător cu atâția sfinți care și-au schimbat viața fundamental, când L-au cunoscut pe Dumnezeu.
Printre călugări, se poartă totalmente anapoda, iar felul său neconvențional de a fi îl scoate din sărite pe Iov – un monah care îi contabilizează toate incongruențele și i le prezintă periodic starețului Filaret, închipuindu-și că, așa, îi intră în grații…
Starețul îl iubește pe Anatolie, chit că nu îl înțelege întru totul și, în calitatea sa de conducător al mănăstirii, încearcă să țină un echilibru între respectarea rânduielilor și acceptarea inofensivelor devieri de la regulamentele vieții din obște.
Prin cei trei sunt prezentate – simbolic – trei căi de a ajunge la Dumnezeu.
Niciun personaj nu e plat, ci un amestec credibil de trăiri, de căderi sufletești, de căutări.
Încurajare și vindecare
Datorită secvenței finale din film și datorită cuvintelor pe care Anatolie i le-a zis lui Iov, înainte de a pleca din lume, m-am uitat la „Ostrov”, de la un capăt la altul.
Pentru mine, filmul nu e numai o creație cinematografică excepțională, ci și un fel de colac de salvare după o perioadă în care am fost într-o derivă sufletească.
L-am văzut, până acum, de 3 ori și – probabil – o să-l mai văd. Mă trezesc că dau citate din el; că-l povestesc cui nu-l știe (sau cui nu și-l mai amintește foarte bine); că râd singură, gândindu-mă la scene din film.
„Ostrov” are asupra mea efectul îndemnului rostit cândva de Hristos ca să potolească o furtună pe mare: „Nu vă temeți!”
Voi ați văzut filmul „Ostrov?
Ce efect are asupra voastră?
Ioana REVNIC
Ioana Revnic este fondatoarea Asociației „Spune-mi o poveste pentru suflet”, formatoare și scriitoare. Cărți publicate: „Drăsură de lei” (2011), „Lumea romanului românesc -1965-1989” (2012); „Convorbiri cu Alex. Ștefănescu” (2013), „Călătorește cu trei sfinți români” (2021).
