În biserică ard doar candelele de la icoane. Nu am mai mult de patru ani, sunt în brațele mamei, stau pe întuneric, mă tem și tresar la orice mișcare din jur. Deodată, părintele iese în fața altarului, cu o lumânare mare, albă și ne îndeamnă: „Veniți, de luați lumină…” În scurtă vreme, biserica se umple de lumânări aprinse. Eu nu înțeleg prea bine ce se întâmplă, dar am sentimentul că iau parte la ceva foarte important.
„Hristos a înviat!” strigă preotul.
„Adevărat a înviat!”, răspund toți.
Aceasta este una dintre primele mele amintiri, din noaptea de Paști. Au trecut, de atunci, 40 de ani și tot mă emoționează momentul, de fiecare dată când îl retrăiesc! Așa cum mă înfricoșează, mă bucură și mă miră întâmplarea din duminica Învierii…
În acea zi, femeile mironosițe merg să cerceteze mormântul în care fusese pus Iisus, după moartea pe cruce. Unul dintre cei patru Evangheliști povestește că se pornește un cutremur mare, Îngerul coboară din cer, dă la o parte lespedea grea care închide mormântul și le înștiințează pe femei că Hristos nu este acolo, ci a înviat. Ele se grăbesc să le ducă vestea apostolilor.
Pe drumul de întoarcere, Iisus li se arată femeilor și le îndeamnă: „Bucurați-vă!”. Când va veni la apostoli, trecând prin ușile încuiate, le va zice „Pace vouă!”.
De atunci și până în zilele noastre, Învierea Domnului ne aduce bucurie și pace. Ne amintim de ea ca de cel mai important eveniment al omenirii. De ce?
Învierea Mântuitorului ne dă speranță. Dacă Iisus a înviat, atunci toți vom învia, la sfârșitul lumii: așa ne învață Biserica. Desigur, vom părăsi cândva acest pământ, dar avem șansa să ne bucurăm de o viață veșnică, în Ceruri, alături de Hristos.
E dificil să cuprindem cu mintea asemenea taine, însă Dumnezeu ne ajută să le pricepem, dacă venim spre El cu o inimă deschisă și cu atâta credință cât putem noi simți.
Fără Înviere, nu s-ar fi întemeiat Biserica. La 50 de zile după acest eveniment, adică la Cincizecime, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra apostolilor și asupra a mii de oameni care au devenit creștini. Atunci a fost ziua de naștere a Bisericii.
Fără Înviere, nu ar exista nici religia creștină. Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră”. Când s-au convins că Hristos a înviat, ucenicii Săi au crezut pe deplin că El este Dumnezeu adevărat. Astfel, au avut puterea să transmită învățătura Sa în toată lumea, să îndure umilințe, jigniri, chinuri și chiar să moară pentru credința lor.
Unul dintre cei care au făcut ca învățătura Mântuitorului să ajungă până la noi este Sfântul Apostol Ioan. La Liturghia din Duminica Învierii se citesc câteva versete din primul capitol al Evangheliei sale. Sunt ca un poem greu de înțeles: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul…”
În Evanghelia de azi se vorbește despre cine este Hristos, despre cum a fost primit El de oameni și despre Sfântul Ioan Botezătorul.
Iisus este Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat („Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui”). Este Viață și este Lumină. A trăit printre oameni, dar nu toți L-au recunoscut și nu toți au crezut în El.
Înaintea Sa, Dumnezeu l-a trimis pe Sfântul Ioan Botezătorul, „să mărturisească despre Lumină, ca toți sa creadă prin el”.
Sfântul Ioan Botezătorul e pomenit și la începutul altor Evanghelii. Asta arată (și) cât de important este rolul său de mărturisitor al credinței.
Fiecare dintre noi poate deveni un mărturisitor.
Ne mărturisim credința prin ceea ce facem și prin ceea ce spunem. Sau urmând aceste îndemnuri care se rostesc chiar de Înviere: „…Unul pe altul să ne îmbrățișăm. Să zicem: fraților și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Și așa să strigăm: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.
***
Sunt multe feluri de a mărturisi.
În curtea unei biserici, creșteau câteva magnolii. Înfloreau în fiecare primăvară, în preajma Sfintelor Paști. Printre ele, era și una mai îndărătnică. La vremea potrivită, scotea câțiva muguri care se uscau, fără să se deschidă. Și asta se întâmpla de câțiva ani buni.
Unii ziceau că ar fi bine ca magnolia să fie tăiată. Ba chiar într-o zi cineva s-a apucat să o scoată din pământ. Preotul l-a convins pe acel om să o mai lase, până ce trec Paștile…
În noaptea Învierii, acea magnolie era singura fără flori, printre alte magnolii îmbrăcate în alb și în roz. Dar când preotul a ridicat crucea zicând „Hristos a înviat!”, i-au plesnit toți mugurii și a înflorit din nou. Nimeni nu credea că acest lucru se va mai întâmpla vreodată!*
Oare „învierea” magnoliei a fost o minune? O mărturisire? Un dar pentru Învierea Domnului? Noi cât și cum mărturisim? Și ce dăruim, în schimbul minunii pe care o (re)trăim, de Înviere, în fiecare an?
Întrebări și activități, pentru pentru copii și pentru toți cititorii:
Răspundeți la întrebările din finalul textului.
Ce înseamnă Învierea Domnului, pentru voi?
Trimiteți, în comentarii, o fotografie din Noaptea de Înviere.
Creați, alături de copii, scena Învierii, folosind sugestiile de AICI.
Sărbători cu bucurie și cu pace – tuturor!
Hristos a înviat!
Ioana Revnic,
coordonatoarea proiectului „Spune-mi o poveste pentru suflet”
Articol scris și publicat pentru ȘCOALA DE DUMINICĂ LA BASILICA
*Adaptare după Paștele magnoliei (text din volumul Ogorul cu îngeri. Povești și povestiri), de Pr. Constantin Necula
Ilustrație de Melania Bogoș, 8 ani, participantă la concursurile Spune-mi o poveste pentru suflet.
