Odată, când eram foarte mică, am avut o problemă la inimă. Nu știu foarte exact despre ce era vorba. Știu doar că a fost o operație.
Mamei nu-i place să vorbească despre aceasta și nici nu mi-a povestit nimic. Cred că tăcerea ei se datorează faptului că a fost îngrijorată și că nu vrea să mă îngrijoreze și pe mine. Vreau să-i mulțumesc pentru faptul că a făcut atâta efort pentru mine și pentru faptul că mă lasă să cresc liberă.
Cel mai mult, mamei îi place să mă dezmierde „capră de munte”. Nu mă jignește, pentru că o spune ca pe o alintare, cu haz și mândrie. Doar uneori, când sunt prea năzbâtioasă și neatentă, când mă lovesc, mi-o spune cu reproș.
A fi capră de munte înseamnă să mă cațăr unde vreau, unde pot, să mă anin de rafturi, să fac tumbe peste patul din dormitor, să fiu foarte neastâmpărată. Înseamnă să nu mă tem să cad, să alerg foarte mult, să mă joc afară când e frig, să ies la zăpadă fără mănuși.
Îmi place să fiu o „capră de munte”, pentru că am libertate, pentru că eu cresc independentă și sigură de mine.
Mama îmi dă nu numai lecții de română sau de matematică, ci și de viață, cum ar fi, de exemplu, lecția curajului. Nu am fost de mult la grădina zoologică, dar sper să pot merge curând, pentru a vedea cum arată în realitate caprele de munte. Cred că sunt niște animale zburdalnice și, chiar dacă au coarne, nu atacă. Cred că sunt hazlii, energice, îndrăznețe și curajoase, așa ca mine.
Cred că sunt chiar mai curajoase decât mine, pentru că eu mă tem de ascensor. Mama îmi spune că e normal să mă tem, dar că această frică este ușor de învins.
Text de Miruna Oleinic, 8 ani
Desen de Raluca-Cristiana Cazacu, 11 ani
Lucrări participante la concursul „Mama și darul vieții” – SOPS 11, martie 2021
