MICUL ORFAN
Acum exact 110 ani, în satul Crăiniceni din Moldova s-a născut un băiat pe care părinții l-au botezat Iliuță, pentru că venise pe lume în 23 iulie, la câteva zile după sărbătoarea Sfântului Ilie. Părinții lui – Maxim și Ecaterina – erau tare, tare credincioși. La fel și bunica Maria: rămasă văduvă, ea ar fi vrut să meargă la mănăstire, să fie călugăriță. Dar nu și-a dus gândul până la capăt pentru că Iliuță a rămas orfan de mamă la numai șase luni. În grija cui să-l lase pe băiat?! se întreba ea. Lui Maxim i-ar fi fost tare greu să îl crească singur…
Îl va ajuta ea! a hotărât bunica Maria. Îi va fi copilului ca o mamă. Îl va învăța de toate. Îi va arăta cum să se roage. Îl va duce la biserică… Și, cine știe? Poate că, atunci când va fi mare, se va face preot.
Mult își dorea bunica Maria să aibă un preot în familie. Se ruga și pentru asta, și pentru ca Dumnezeu să îl păzească pe cel mic. De aceea, mereu îl culca lângă sfintele icoane…
Când toți adormeau, Maica Domnului cobora din icoană, lângă copil. Îl lua în brațe. Îl legăna. Și îi cânta.
*
Bunica nu se despărțea de Iliuță nicio clipă. Când mergea la câmp, îl punea în traistă și îl ducea cu ea. Cu căpșorul afară din trăistuță, copilul privea lumea și se tot minuna de ce vedea.
*
A trecut timpul. Era anul 1916. În lume, de doi ani pornise un război. Maxim, tatăl copilului, s-a dus și el pe front, dar și-a pierdut viața. Acum, Iliuță era orfan de amândoi părinții. O avea însă pe bunica Maria… Dar lângă el mai era și Maica Domnului din icoană.
Din când în când, Iliuță visa cum aceasta coboară la el.
Îl lua în brațe. Îl mângâia. Îl binecuvânta. Iar Iliuță simțea că Fecioara Maria îl iubește ca Mama Maria, femeia care îl creștea.
Bunicii, Iliuță așa îi spunea: Mamă!
ADEVĂRUL
Bunica Maria nu-i spusese niciodată că nu-i e mamă. Ce rost ar fi avut? Oricum îl iubea cu o dragoste nemăsurată.
Cât a mers la școală în Crăiniceni, elevul Ilie Iacob a învățat foarte bine.
Bunica era atentă ca el să își facă întotdeauna temele… Seara, îl punea să citească din cărțile sfinte, chiar dacă i le citise până ce aproape că le învățase pe de rost. De fiecare dată când copilul ajungea la paginile cu patimile Domnului, bătrâna plângea. Odată, el a întrebat-o: „Mamă, de ce plângi așa tare când citesc patimile Domnului?”
Multă vreme, bătrâna nu i-a zis nimic. Dar într-o bună zi, i-a mărturisit că ea nu-i este mamă și că el a rămas, de fapt, fără părinți… „De aceea plâng, i-a explicat bunica Maria, că sunt bătrână și după moartea mea vei rămâne singur și orfan pe lume. Eu nu-ți doresc altceva mai bun în viață – a mai zis ea, decât să ajungi preot și să slujești lui Hristos”.
ALEGEREA
La 10 ani, Ilie Iacob a ajuns în grija unchiului său, Alecu, pentru că și bunica lui a plecat din această lume.
Cât a fost școlar, s-a descurcat tare greu. La liceu, fiind orfan, nu plătea taxele școlare, însă nu avea bani nici pentru haine, nici pentru excursii, nici pentru cheltuielile de zi cu zi. Nu avea nici măcar cu ce să își cumpere manuale. Totuși, reușea să fie un elev excepțional. Cum?! În fiecare zi, după ore, cerea cărțile de la profesori. Le citea noaptea și le înapoia în ziua următoare. Așa a învățat la toate materiile.
Când a trebuit să meargă la facultate, rudele l-au îndemnat să se facă preot. Dar el își dorea să fie călugăr. Neștiind ce să aleagă, tânărul s-a rugat. S-a rugat mult, cu lacrimi. I-a cerut lui Dumnezeu să-i arate ce cale să urmeze: preoția sau călugăria?
Și, deodată, a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!”
Așa că, la 20 de ani, Ilie Iacob a mers la Mănăstirea Neamț. Aici a fost primit cu drag și i s-au dat niște „ascultări”: a fost pus să lucreze ca ajutor de farmacist, să îngrijească bolnavii și biblioteca. S-a dovedit a fi foarte harnic.
A devenit monah în 9 aprilie 1936, primind un nou numele Sfântului Ioan Botezătorul.
PLECAREA
Știi unde au trăit Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Ilie? În toamna anului 1936, călugărul Ioan Iacob a plecat pe urmele acestor oameni sfinți. A ajuns în Țara Sfântă, în locuri prin care, cândva, a pășit Iisus Hristos și a făcut minunile pe care le citim în Evanghelii.
Aici, a fost călugăr la mai multe mănăstiri. A fost tot infirmier și bibliotecar, dar a mai avut și alte responsabilități. Tot aici a fost făcut preot, așa cum visase – cândva – bunica lui.
A devenit și stareț al Schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul”, de pe Valea Iordanului, aproape de locul în care S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.
La schit veneau mulți pelerini din România și starețul Ioan Iacob îi primea cu inima deschisă. Îi spovedea și îi sfătuia.
Zi de zi făcea slujbe în limba română. Scria sfaturi pentru călugării români și versuri în limba română – pentru românii care vizitau acele locuri. În plus, traducea din limba greacă în românește cărți folositoare pentru suflet.
Când vorbea și scria în limba lui, își alina dorul de țară, de Mănăstirea Neamț, de locurile copilăriei…
În România, nu se va mai întoarce niciodată.
Iar el știa acest lucru!
PRIETENII DIN PUSTIU
La un moment dat, Sfântul Ioan Iacob s-a mutat într-o peșteră din pustiul Hozeva. Nu era o peșteră obișnuită. Acolo, Sfânta Ana, mama Fecioarei Maria, s-ar fi rugat lui Dumnezeu să-i dăruiască o fiică. Iar El a ascultat-o.
A rămas în acel loc până la sfârșitul vieții. Nu primea vizitatori. Cu lumea comunica prin ucenicul său, Ioanichie, care stătea cu el.
În singurătate, scria în românește, traducea din greacă și era cu gândul la Dumnezeu. Dormea puțin, pe o scândură. O piatră îi ținea loc de pernă. Mânca și mai puțin: mai ales pesmeți, pe care-i împărțea cu păsărelele venite din pustiu la fereastra și la intrarea peșterii sale.
Timpul trecea. Cu rugăciuni. Cu dor de România aflată departe. Cu multe suferințe și boli de care Sfântul Ioan Iacob nu se plângea. Iar Dumnezeu l-a chemat la el într-o zi de miercuri, 5 august 1960. Avea 47 de ani.
La înmormântare, în peșteră au venit, pe lângă preoți și călugări, niște musafiri cu totul și cu totul neașteptați. Când slujba a început, au apărut multe păsări. Erau cele cărora le dăduse zilnic să mănânce. Veniseră să își ia rămas-bun de la ocrotitorul lor, înainte ca trupul lui să fie pus în mormântul din stâncă.
REÎNTÂLNIREA
Au trecut 20 de ani.
Într-altă parte a lumii, în America, un preot-călugăr care trăise cândva la Hozeva și care fusese ucenicul Sfântului Ioan Iacob, ducea dorul sfătuitorului său. Într-o noapte, i s-a arătat în vis: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peștera Sfânta Ana din pustiul Hozeva și mă vei vedea”, i-a spus el.
Acesta nu a mai stat pe gânduri. În vara anului 1980, s-a întors în Țara Sfântă, unde a aflat că Sfântul Ioan Iacob nu mai era în această lume. Atunci, a mers să se închine la mormânt. A urcat în peșteră. S-a rugat. A plâns. Și-a dorit să-l mai vadă o dată pe duhovnicul său, ca să-i sărute măcar veșmintele.
Când mormântul a fost deschis, un miros plăcut s-a revărsat afară. Când s-a apropiat, a văzut că trupul sfântului și îmbrăcămintea erau întregi. Iar după câteva zile, moaștele Sfântului Ioan Iacob au fost coborâte din peșteră și duse la Mănăstirea Hozeva, unde se află și acum.
Erau mii de oameni acolo, în ziua în care trupul neputrezit și bine mirositor a fost pus în raclă și așezat în biserică.
Printre ei – și o româncă. Aceasta trăia de ani buni la Ierusalim.
Fără să o vadă nimeni, femeia a luat bocancii sfântului. Voia să aibă o amintire de la el! A dus încălțările acasă, unde le-a îngrijit ca pe un lucru de mare preț. Dar într-o noapte, sfântul i s-a arătat în vis, certând-o: „Femeie, să-mi aduci bocancii înapoi!” Aceasta s-a înfricoșat și l-a ascultat.
Până azi, bocancii tociți și prăfuiți se află în picioarele Sfântul Ioan Iacob.
*
În pustiul Hozevei, pe lângă mulți sfinți despre care citim în cărți, există și un sfânt român: Sfântul Ioan cel Nou de la Neamț. I se mai spune: Sfântul Ioan Iacob de la Neamț sau Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Ziua lui este în 5 august.
Oameni din toată lumea vin la el, i se închină, i se roagă, îi cer ajutorul.
Cândva, poate că trupul Sfântului Ioan Iacob se va întoarce acasă, la Mănăstirea Neamț, în Moldova.
De obicei, moaștele sfinților se păstrează într-o biserică aflată acolo unde ei și-au trăit ultimii ani ai vieții pământești. De aceea, oricât ne-am dori să îl avem în România, doar printr-o mare minune acest lucru s-ar putea întâmpla.
Dar Sfântul nu ne uită!
El pare că așteaptă să pornească la drum, cu bocancii săi învechiți, pe care i-a purtat zeci de ani.
Oare în ce călătorii neștiute de noi mai pleacă? Pe cine mai vizitează?
Ai simțit în suflet pace și bucurie, cât timp i-ai citit povestea?
Atunci, cred că Sfântul te-a vizitat și pe tine.
A venit.
Ți-a stat alături.
S-a bucurat că vrei să îl cunoști.
S-a rugat pentru tine.
Te-a binecuvântat.
Text de Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului „Spune-mi o poveste pentru suflet”
Ilustrații de Astrid Mușat
Text adaptat și ilustrații din volumul „Călătorește cu trei sfinți români”, Editura Basilica, 2021.
