Dragi copii,
Ați citit viața Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, ați scris cuvinte foarte frumoase despre el și l-ați desenat. Vă felicit!
Sfântul Ștefan vă poate însoți și de acum înainte, dacă vă veți întâlni cu el în virtuțile lui. Aceste virtuți l-au ajutat să facă faptele sale mărețe, fapte pe care nici un alt domn român nu le-a atins, fapte care l-au făcut să fie „Mare și Sfânt”.
Mai întâi, Sfântul Ștefan avut o râvnă cum n-a avut nici un alt conducător de țară de la noi, acea râvnă de a-L sluji pe Hristos prin faptă și cuvânt.
A avut dragoste pentru aproapele, a avut dragoste pentru poporul său. Să ne amintim ce scria Matteo Muriano în decembrie 1502: „Este mult iubit și prețuit de supușii săi” – deși el era bătrân atunci, bolnav și era către sfârșitul vieții. A domnit 47 de ani, în 1502 era în al 45-lea an de domnie. După 45 de ani de domnie, să spună un străin că „este mult iubit de supușii săi”! Și motivează: „pentru că este veșnic treaz și darnic”. „Veșnic treaz și darnic” – aceasta spune multe.
Apoi, a avut o limpezime a minții, aș numi-o și discernământ: discernământul nu vine decât din credință bine așezată, bine întemeiată pe sfânta smerenie. Sfinții sirieni, Isaac Sirul și Efrem Sirul, ne arată limpede că nu este echilibru în viața omului fără sfânta smerenie.
Ei bine, discernământul, limpezimea, clarviziunea lucrurilor nu vin decât din smerenie și credință adâncă. Smerenia de care am amintit nu există fără sfințenie; fără smerenie nu există, iarăși, dragoste de aproapele.
După victoria de la Vaslui, unde turcii au fost de aproape trei ori mai numeroși, cronicarul polon Jan Długosz scrie: „Nu s-a îngâmfat Ștefan în urma acestei biruințe, ci a postit patruzeci de zile cu apă și pâine, și a dat poruncă în țara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruință, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că știau toți că învingerea din ziua aceea numai lui i se datorează”. Apoi, un an mai târziu, în 1477, după înfrângerea de la Războieni, tot Ștefan scrie într-o solie către Ducele Veneției: „Eu împreună cu curtea mea am făcut ce am putut, și s-a întâmplat cum am spus mai sus” – adică să fie înfrânt –, „care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele. Și lăudat să fie Numele Lui!”. Deci, constată că Dumnezeu l-a pedepsit pentru păcatele lui, dar nu ezită să spună mai departe „lăudat să fie Numele Lui” – adică primește toate cu bucurie, ca din mâna lui Dumnezeu.
A avut un curaj deosebit. Cât era Moldova – cât era Imperiul Otoman? Ce putere avea Ștefan – ce putere avea Mahomed al II-lea? Câți erau tătarii care veneau din Răsărit și alte state cu care el s-a luptat? A avut un curaj întemeiat pe acea încredere în Dumnezeu de care am amintit, care vine din credință. Căci omul, când crede, se încrede că Dumnezeu oricând îl ajută. Fără curaj, credința și viața creștină nu se pot păstra.
O altă virtute pe care el a avut-o este milostenia. Nu cred că a fost biserică sau lăcaș sfânt, sau cleric slujitor, mitropolit care să fi bătut la ușa lui Ștefan și el să nu i-o fi deschis, și cu multă dragoste și lărgime de inimă să dea la fiecare. Mănăstiri și biserici – știm foarte bine că i se atribuie atâtea ctitorii lui Ștefan cel Mare: Putna, Voronețul, Sfântul Gheorghe – Hârlău și atâtea biserici și mănăstiri care au fost împodobite cu odoare dăruite de Ștefan.
Apoi aș aminti că Măria sa Ștefan a avut sfetnici buni, adică a știut să ceară sfatul. Numai omul smerit cere sfat, numai omul smerit ascultă. Să ne amintim că lângă el au fost sfetnici minunați, ca Mitropolitul Teoctist I, sfânt pentru noi, apoi Episcopul Vasile de la Roman, Cuviosul Daniil Sihastru și Cuviosul Simeon de la Pângărați – părinți duhovnicești, sihaștri, pustnici. A știut el, Marele Ștefan, să se plece înaintea lor și să se facă mic pentru a fi mărit de Dumnezeu.
Să mai învățăm un lucru de la Sfântul Ștefan: nu a acceptat niciodată ca fiii pământului său să fie luați în robie la Sultan. Să nu uităm că ienicerii erau copiii creștinilor luați de mici ca tribut, ori răpiți și trecuți la Islam și puși mai târziu să lupte împotriva creștinilor, a fraților lor. Ei bine, Ștefan nu a acceptat niciodată să se întâmple aceasta.
Ștefan a avut o credință adâncă și statornică, a crezut și s-a încrezut în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a simțit că Dumnezeu lucrează prin el, a simțit că prin el s-a împlinit gândul lui Dumnezeu – cum frumos amintea cronicarul din vremea sa. A simțit că este un purtător de biruinţă, chemat să-i apere pe creștini. Mitropolitul Teoctist I, după biruința de la Vaslui, spune cronicarul, l-a primit în cetatea Sucevei ca pe un purtător de biruință. Expresia „purtător de biruință” se atribuie numai mucenicilor.
Toate au venit, deci, dintr-o credință adâncă și din încrederea pe care el a avut-o în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Dragi copii,
Urmați-l pe Sfȃntul Ştefan!
Creșteți și voi în credință și în virtuți și așa veți merge pe urmele Sfântului Ștefan cel Mare! Nu spun că veți ajunge conducători ai țării, ci că și voi veți face lucruri bune, așa cum și el a făcut, și vă veți bucura – cum și el s-a bucurat când a slujit țara, poporul și pe Dumnezeu. Astfel Sfântul Ștefan cel Mare va deveni un apropiat și o bucurie a voastră!
Vă felicit încă o dată și vă poftesc să veniți la Putna, prima mănăstire construită de el și locul unde se află mormântul lui cel sfânt!
Arhimandrit Melchisedec Velnic, Starețul Mănăstirii Putna
Cuvânt adresat participanților la concursul „Ștefan, Ștefan, Domn cel Mare”, inclus în cartea dedicată acestui concurs. Părintele Stareț a fost Președintele de Onoare al juriului.
Puteți vedea cartea și în format full-screen dând click pe acest LINK.
