Ioana REVNIC: – Povesteşte, te rog, despre prima întâlnire a ta cu Nichita Stănescu.
Alex. ŞTEFĂNESCU: − Amintirile cu Nichita Stănescu fac parte, parcă, dintr-un fond separat de amintiri, nu-mi vin în minte automat când evoc altceva din viața mea.
L-am văzut, pentru prima oară, în 1971, „în interes de serviciu”. Am povestit de nenumărate ori întâmplarea, în cărțile mele, dar și la întâlnirile cu publicul, nu mă simt în stare să o mai povestesc o dată, de aceea am să reproduc aici un scurt text din cartea mea, Bărbat adormit în fotoliu:
„În 1971, la douăzeci şi patru de ani, eram cel mai conştiincios redactor de la o revistă din provincie. Bizuindu-se pe seriozitatea mea, redactorul-şef mi-a dat sarcina să mă duc la Bucureşti şi să aduc zece poezii de la Nichita Stănescu. Aşa mi-a spus, «zece poezii», şi cu această precizare în minte am plecat la drum.
Nichita Stănescu nu avea pe atunci o adresă. Locuia la diferite admiratoare (uneia dintre ele i-a scris pe peretele dormitorului, cu creionul dermatograf, un lung poem; era modul lui de a plăti chirie). Aşa stând lucrurile, a trebuit să o fac pe detectivul şi am aflat că îl pot găsi pe poet seara, la restaurantul Athénée Palace.
Seara, Nichita Stănescu se afla, într-adevăr, la una din mese, înconjurat de prieteni. Când i-am spus pentru ce venisem, m-a întrebat cu o gravitate jucată:
– Exact zece?
– Da, zece.
Înţelesese, de fapt, de la început ce voiam, dar îl amuza stilul meu funcţionăresc, inadecvat la viaţa boemă dusă de el, şi voia să prelungească situaţia, ca să o guste din plin.
A făcut din discuţia cu mine un spectacol, dar nu un spectacol cu public. Mi-a vorbit mereu în şoaptă, delectându-se de unul singur cu umorul involuntar al solicitării mele. Iar amuzamentul lui, departe de a fi fost batjocoritor, avea ceva tandru.
– Poemele se află la dumneavoastră? l-am întrebat uşor îngrijorat de evidenţa faptului că nu avea o servietă.
– Da, m-a asigurat el. Te rog să scoţi un carnet şi un pix.
M-am conformat, nedumerit, şi Nichita Stănescu a început să-mi dicteze poemele cerute, improvizându-le unul după altul. Comesenii nu urmăreau scena, fiind absorbiţi de o discuţie despre fotbal. Eu notam înfrigurat, cucerit de frumuseţea stranie a versurilor.
După ce am terminat de scris şi cel de-al zecelea poem, Nichita Stănescu m-a somat să desprind din carnet o foaie albă.
– Am să-ţi dictez acum al unsprezecelea poem, mai frumos decât toate celelalte.
Mi l-a dictat şi era, într-adevăr, cel mai frumos.
– Îţi place?
– Da.
Era un da înflăcărat şi competent. Cu toată naivitatea pe care o arătam la vârsta aceea în relaţiile cu oamenii, despre literatură ştiam destul de multe.
– Bine, a spus poetul, atunci să-l ardem, ca să rămână numai al nostru.
Mi-a luat foaia din mână şi i-a dat foc de la o brichetă. În timp ce hârtia ardea răsucindu-se uşor, vedeam literele devenind întâi roşietice pe negrul celulozei carbonizate şi dispărând apoi fără urmă.
Un poem creat pentru mine de cel mai mare poet român al secolului douăzeci! Un poem care trăise doar câteva zeci de secunde!
Nu mai primisem şi nici nu mai aveam să primesc vreodată un asemenea dar.”
***
Apoi, Nichita Stănescu a venit de câteva ori el însuși la Constanța (invitat fie de revista Tomis, fie de Biblioteca Județeană) la întâlniri cu publicul. O dată a venit și la mine acasă, creând o seară de neuitat.
Era în 1973. Prietenul nr. 1 de atunci al lui Nichita Stănescu era Gheorghe Tomozei (poet livresc, de o desuetudine intenționată, publicist rafinat, biograf al lui Nicolae Labiș). Gheorghe Tomozei, brunet, cu părul inelat, avea trăsături fine și se îmbrăca întotdeauna elegant, în cămăși de mătase și costume din stofe care păreau fluide. Nichita Stănescu îl poreclise „prințul Tom”. Gurile rele spuneau că prințul Tom exploatează în interesul lui gloria altora (întâi a lui Nicolae Labiș, acum a lui Nichita Stănescu). Se mergea chiar atât de departe cu defăimarea încât se lansase ipoteza că el se documentează ca să scrie o carte despre moartea lui Nichita Stănescu, așa cum scrisese una despre moartea lui Nicolae Labiș.
Oricum, prezența lui, remarcabilă imediat prin distincție, într-o societate era plăcută.
Nichita Stănescu, Mircea Micu, Gheorghe Tomozei – sursă foto
Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei, Constantin Novac, Mirela Roznoveanu, Nicolae Motoc, Carmen Chehiaian au venit cu toții la mine și la Domnița acasă, unde îi aștepta o masă plină de bunătăți (pregătite de Domnița, în mintea căreia mai erau vestigii ale rețetelor de mâncăruri boierești cunoscute din familia ei). La început, fiecare din cei prezenți a încercat să se remarce, preferând nu să-l audă pe Nichita Stănescu, ci să fie auziți de Nichita Stănescu. Poetul zâmbea (timid, mi s-a părut mie) și asculta. Din când în când intervenea în discuție Gheorghe Tomozei.
După ce a băut mai multe pahare de vodcă, Nichita Stănescu (în vârstă, atunci, de 40 de ani, având el, mai mult decât prințul Tom, figură de prinț − de prinț rus aflat în exil) ne-a spus cu o voce joasă − și imediat s-a făcut tăcere în jurul lui – că prietenul lui tocmai a publicat două cărți, amândouă frumoase: Maşinării romantice şi Muzeul ploii.
Apoi … a închis ochii, fermecat parcă de ceva din mintea lui, și a început să intoneze, sărbătorind succesul lui Gheorghe Tomozei, un imn al învingătorului, pe care îl compunea pe măsură ce îl cânta. Țin minte primele versuri:
„Prietenul meu a învins,/ Ca şi cum ar ninge,/ Ca şi cum ar ninge…”
Era atâta bunătate și solemnitate în vocea lui, încât ne-am simțit copleșiți, cu toții, de o dorință fără margini de-a ne lăsa transportați în altă lume – unde oamenii se sărbătoresc unii pe alții − și de-a nu ne mai întoarce niciodată în lumea noastră prozaică. Nichita Stănescu avea geniul sugerării a ceva sublim prin cuvinte banale. Pe cale logică nimeni n-ar fi ajuns la comparația „Prietenul meu a învins,/ Ca și cum ar ninge” (care ar putea fi analizată pe zeci de pagini, dar care atunci ne-a transmis instantaneu emoția, înainte de orice analiză).
Tot Nichita Stănescu spusese cândva în legătură cu marea: „Ah, ce sare, ah, ce sare/ Și ce apă e în mare!”, exclamație fără nimic fastuos, chiar puerilă, care înregistrează însă (cum anume, nu se știe) măreția mistică mării. De alfel el deține și un record: cea mai scurtă și în același timp cea mai complexă definiție a poeziei: „Poezia este altceva.”
În cursul acelei vizite, Nichita Stănescu a fost plăcut surprins de originea ploieștenească a Domniței și a discutat cu ea, pe larg, despre foștii lor profesori de la Liceul „I.L.Caragiale” din Ploiești. Seara a fost întreruptă pe neașteptate de un incident: soțul lui Carmen, un bărbat cu mult temperament, a venit să-și ia soția acasă și (nefiind scriitor) a interpretat greșit admirația ei extatică față de poet. Drept urmare a făcut un acces de gelozie violent, spărgând niște farfurii și încercând să o scoată pe Carmen cu forța din apartamentul meu, în timp ce ea se opunea. Am intervenit eu imediat (totdeauna intervin când o femeie este brutalizată) și l-am dat afară, tot cu forța, pe bărbatul surescitat.
Apoi… am intrat cu toții, din nou, în atmosferă. Iar Nichita Stănescu a cântat în continuare cântece neasemuit de frumoase, pe versuri care luau ființă abia atunci, pe măsură ce era nevoie de ele.
Nichita Stănescu a trecut a doua zi pe la redacție ca să-și ia rămas bun și să-mi lase un buchet de lăcrămioare pentru Domnița. După ce m-am despărțit de el, doamna M., secretara noastră, cu două țâțe imense, în fața cărora se deschidea orice ușă (ca ușile de azi dotate cu celulă fotoelectrică), m-a întrebat:
− Cine-i domnul ăsta blond care și-a luat rămas bun de la dv.?
− E cel mai mare poet al nostru…
− O fi, a clătinat din cap dojenitor doamna M., dar e bețiv. L-am mirosit eu când s-a aplecat să-mi sărute mâna…
(Din volumul Convorbiri cu Alex. Ştefănescu de Ioana REVNIC, Editura All, 2013)
