Am văzut-o abia când m-am întors pe acolo. Cumva, la prima trecere, era ascunsă și părăsită. Acum era doar … părăsită.
Destul de mică, fusese mai “răsărită” decât cele din preajma ei, cu un pridvor cu două colane albe îmbrățișate de viță de vie. Între ele, sprijinite de un gărduț de lemn … câteva begonii galbene.

 

Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu învățătorul ori cu familia lui. Care pe unde sunt? El s-o fi prăpădit. S-a dus de dorul doamnei lui.

 

Casa, ascunsă primei vederi, a rămas cu pridvorul gol, îngrijit de begoniile alea. Aici, iarna, în ajunul Crăciunului, se umplea locul de copii care colindau. Veneau pe rând, cei mai mici mai devreme. Apoi, din ce în ce mai mari, și mai la casele lor și, la urma veneau ăia de erau aproape la fel de bătrâni ca el.

 

I se mai umplea pridvorul și de ziua lui, primăvara. Îl chema George … “domnul George”. Oamenii îl țineau, cu drag, printre ei … de “domn”. Așa se și cădea. Dar îi foloseau numele mic pentru că era de-al lor, de-al locului, de-al pământului…

 

Tatăl lui fusese Preot în sat. Toți știau că doar așa, cu ajutorul lui Dumnezeu, George avea să devină “domn învățător”. Știau ca el le va învăța copiii să scrie, să citească. Îi va învăța pe cei mai mari să-și scrie necazul, le va da un sfat bun și, mai ales, le va ține… pământurile și rostul laolaltă.

 

Câteodată, vara, îi aducea pe copii la el, în pridvor, și le citea povești și câte o poezie. Stăteau acolo, în jurul lor, mai mici decât străluceau begoniile în lumina asfințitului, și-i simțeau emoția vreunui vers de-al lui Coșbuc. Tot George, dar Coșbuc. De aia mulți dintre ei, pe măsură ce creșteau și nu mai încăpeau în spatele begoniilor, rămâneau cu Coșbuc. Și își închipuiau că și poetul a avut nodul ăla în gât, ca “domnu George”, Învățătorul lor.

 

Toate ce i-o fi învățat au prins rod. Oamenii au rămas Locului, în casele bătrânilor ori, dacă ridicau o casă nouă, “cu clacă” – cum se spune, o făceau tot din lemn, cu grinzile împreunate la colțuri ca degetele unei rugăciuni. Țineau totul laolaltă cu cuie de lemn… că fierul să nu “mănânce” în jurul lui. Știau de la părinți, de la “domnu George” și de la pământul de sub tălpile lor că nu-i bine să amesteci, oricum, lucrurile… că se strică.

Și s-au stricat. Poate cu primul cui, poate cu primul radio sau altă neputință, nu se știe. Sigur e ca mulți au plecat să-și facă “un rost”.

 

Apoi au venit acasă, dar nu au mai găsit pe nimeni. Așa că au pus pe foc toate pridvoarele, dranițele, fântânile și au ridicat pe locul lor… altceva. Ceva mare, vopsit tare și învelit în fier. Lemnul tot din jurul lor era cenușă și, așa ori ciuntit, spânzurat în camioane și cărat departe. Ai fi zis că lemnul se duce așa… de bună voie după copiii ăștia care nu mai apucaseră decât begoniile. Se duce de dorul lor … să-i cheme în casă, ori măcar în pridvor.

Unele obloane sunt căzute, altele au rămas albastre să închidă amintirile înăuntru. Vița de vie e făcută “armură” în jurul casei.

Nici nu știi dacă nu ea ține coloanele alea, încă, drepte. Dar begoniile? Cine udă begoniile?

Horia Țigănuș

august 2020

79/#100denume
Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui.

 

Acuarelă de Horia Țigănuș. 

Horia Țigănuș este artist plastic. Îl găsiți și pe www.horia.ro