Un fel de anticar, fost profesor de estetică. O adolescentă visătoare. Scriitori. Redactori de carte. Un negustor de cărți. Artiști…

Ce au în comun aceste personaje din Zilele de după Oreste*, cea mai recentă carte a lui Vitalie Ciobanu? Fiecare trăiește „o existență prin procură”. Fiecare are de gestionat o scindare interioară. Iar acest moment de criză are de cele mai multe ori legătură cu vremurile pe care eroii le trăiesc. În cele șapte nuvele din volum, scrise (și publicate – câteva) în perioada 2000-2018, există cel puțin un astfel de personaj.

Vitalie Ciobanu este redactor-șef al revistei Contrafort, din Chișinău. Este și jurnalist la postul de radio Europa Liberă. De-a lungul timpului, a colaborat cu numeroase cotidiane și publicații culturale din România. A debutat în 1991 cu un roman tipărit, la vremea aceea, în 20 000 de exemplare: Schimbarea din strajă. A publicat apoi doar cărți de eseuri, de publicistică, de critică literară. Și un jurnal de călătorie scris împreună cu Vasile Gârneț, colegul său de la Contrafort.

Textele din Zilele de după Oreste anunță întoarcerea autorului la propria literatură de ficțiune. Rămâne de văzut dacă aceasta a mai vrut să îl primească, după ani și ani de abandon.

Începuturi

Proza inaugurală dă titlul cărții și a intrat de mult în manualele școlare din Republica Moldova. Oreste, un dughenar, vinde lucruri adunate „din te miri ce cotloane ale orașului în care locuia”. Fusese profesor de estetică la un liceu, dar orele lui se desființează și omul rămâne fără post. Pleacă în Germania o vreme, însă nimeni nu știe exact ce face el acolo.

Întors acasă, își deschide o gheretă. Aici, foștii lui colegi vin și dezbat subiectele zilei. Dacă nu apar, Oreste își acostează conlocutorii pe stradă și le toarnă tirade despre prefacerile politice din epocă. Suntem în primii ani ai dezmembrării URSS. Partidele se luptă pentru putere; există o atomizare politică; unii lideri se cred mesianici, singurii chemați să salveze țara. Occidentalii au o atitudine ambiguă față de Republică: „Mâine se vor înțelege iarăși cu rușii și se vor scutura de noi ca de niște ploșnițe”, comentează Oreste. 

Respectivul are o mamă bolnavă, care nu ieșise din casă de nouă ani, fiind paralizată. Locuiau amândoi într-un apartament. Pentru aceasta, Oreste este un cenzor al realității, controlând exact informațiile la care femeia avea acces. Astfel, mama trăiește într-o blândă realitate paralelă.

Într-o noapte, ghereta arde și cei doi dispar. Nu se știe unde și cum. Nu se știe dacă Oreste s-a sinucis sau nu. Nu se știe dacă și-a omorât mama ori ba. Știm doar că omul suferea de o formă rară de schizofrenie: „Mintea lui amesteca mereu planurile temporale, era ca și cum ar fi trăit spontan în diferite dimensiuni.” Iar la un moment dat perorase: „Ultimul gest pe care să-l faci, care mai are sens în lumea asta bezmetică, este să omori pe cineva sau să te sinucizi. Numai așa poți ieși din anonimat, mai poți tulbura ceva în mizeria care ne copleșește.”

Citită în contextul întregului volum, Zilele după Oreste anunță preferința autorului pentru un anume tip de personaje; pentru anumite contexte socio-temporale; pentru un anumit spațiu al narațiunilor. Și, desigur, pentru anumite teme.

Lumea aceasta este umbră și vis?

În Ilona și împărăția facem un salt înapoi în timp, ajungând în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Ilona e o tânără care locuiește „într-un neînsemnat oraș de la marginea țării…” Îndeletnicirea ei preferată era să privească trenurile care trec prin gară. Trăia „o stare de angoasă tulbure, de așteptare fără noimă și fără finalitate”. Trăia, de fapt, în poveștile și în lumile pe care fiecare tren i le dezvăluia.

Mai trăia și realitatea din filmele romanțioase pe care le priza la cinematograful din oraș; realitatea din gazetele pe care le citea; dar și o realitate istorică croită după puterea minții sale. Închipuirile sale despre Împărăția de la Răsărit, spre care migrau unele trenuri, o hipnotizează. Ea crede că Imperiul seamănă „cu un burete uriaș sau cu un vortex înspăimântător în mijlocul oceanului, de felul celui care înghițise Atlantida, sau cu o «gaură neagră» în spațiul cosmic, în stare să absoarbă orice corp, oricât de mare, comete, planete, dacă acestea ar fi avut nefericita idee să graviteze în proximitatea ei.”

Și totuși, intuiește că e martora unor schimbări cruciale din istoria umanității. Iar acestea i se vor revela, într-un vis premonitoriu. Ingenios modul în care scriitorul regizează această „iluminare”! Ingenioasă și alegoria expansiunii Imperiului – o creatură gigantică, un menhir cu chip omenesc, adulat, proslăvit. Vitalie Ciobanu are voluptatea proiecțiilor  grandioase. Le va relua în alte texte din carte.

Ar mai fi de spus că Ilona este singurul personaj feminin cu o „existență prin procură”,  într-o grămadă de protagoniști bărbați, asemenea ei.    

Un respiro cât O după-amiază cu Llosa

Un om care își trăiește o viață de împrumut e bătrânul scriitor Alexandru Palade, traducător al operei lui Llosa. În lumea literară, bărbatul dobândește vizibilitate și credibilitate în această ipostază, neglijându-și operele proprii.

Revenim la sfârșitul anilor `80 și în primii ani de după căderea URSS. Un prim personaj colectiv își face loc în textele lui Vitalie Ciobanu: lumea scriitoricească, plină de indivizi obscuri, care se războiesc între ei.

În O după-amiază cu Llosa focusul naratorului rămâne prea mult pe Alexandru Palade, ins din casta „aerienilor”, prezentat – ca în alte proze – în tandem cu un personaj cerebral (aici, soția Cristina; și prietenul Eusebiu). Dar divagațiile sale despre opera peruvianului, în preajma unei lansări de carte la care urmează să participe, sunt excesive. Chiar dacă sugerează faptul că traducătorul este captiv în ficțiunile idolului său.  

Altminteri,  în primele trei texte din volum eseistul și analistul politic Vitalie Ciobanu îl concurează – ba câteodată îl și subminează – pe prozator.

„Da, Basarabia este locul ideal din care să pleci…”

Nuvela cu cea mai mare aderență la realitate este Engleza pentru cei care pleacă. O poveste despre a rămâne sau a nu rămâne într-o lume aflată în degringoladă: în plină Perestroika, înaintea destrămării URSS. Și-apoi în primii ani ai tranziției.

În RSSM, cărțile în română, dar și cele occidentale sunt interzise și sunt obiect de speculă. Limba rusă se vorbește în viața de zi cu zi. O lume foarte mică viermuiește în burta altei lumi mici: lumea scriitoricească, în care vechii cronicari ai „leninianei” se convertesc la românism și se visează eroi naționali; și, în scris, își permit „îndrăzneli cu voie de la partid”.

Astfel că, lecțiile de engleză pe care le iau trei prieteni lucrători la o editură sunt și escapade dintr-un cotidian previzibil; și înduioșătoare exerciții de libertate.

Un entuziasm temporar vine odată cu anii `90, dar se va dovedi evanescent. În aceste condiții, mulți decid să plece peste hotare. Cine sunt lașii? Cei care pleacă sau cei care rămân? Cine se iluzionează mai mult? Cei care stau în Basarabia, crezând că pot schimba ceva sau că aici se poate schimba ceva? Ori cei care au curajul să o ia de la început în altă parte?

Avem în față o altă nuvelă „clasică”, de manual. Cu subiect bine închegat. Cu un protagonist convingător: un „rob” al scrisului, stăpânit de un complex de superioritate. Un amestec de orgoliu, de slăbiciune, de sensibilități, de porniri contradictorii. Mai atent la el însuși, decât la lume. 

Trei nuvele cinematografice

Radu Baltazar, din Taxiul de noapte, este un personaj de-același soi. Scriitor foarte cunoscut, este refuzat de editorul său căruia îi aduce ultimul manuscris. Plecând de la editură, urcă într-un taxi de noapte. Dă peste un șofer misterios. Individul se va dovedi un agent care are acces la secrete naționale și mondiale (idee cam fantezistă!).

Nuvela poate lesne deveni scenariu de thriller. Scrisă cu o fervoare a detaliului; cu o finețe a analizei psihologice, mizează pe senzațional, dar acest lucru nu deranjează.

Unele secvențe par decupate dintr-un film de Stanley Kubrick.

Autorul excelează în alternarea planurilor – unul subiectiv, autoscopic; cu explorări interioare ale lui Radu Baltazar; altul obiectiv, al realităților! cunoscute și mai puțin cunoscute de profani. „Explicate” însă de șoferul de taxi.

Două personaje ies din pagină:

Scriitorul vanitos, măcinat de nesiguranțe: „Trăiam de mult timp într-o imensă cacealma, crede Radu Baltazar, într-o iluzie ce nu avea cum să dureze. Nu-nu, uneori, e mai bine să rămâi prizonierul unei iluzii. Să simți fericirea în stare pură, așa cum ți-ai imaginat-o întotdeauna, pentru că lumea poate fi așa cum o vezi tu, ea trebuie să fie cum o vezi tu, nu cum vor alții să ți-o impună, de ce să le faci jocul? Tu scrii lumea, ei doar o citesc, o mimează sau, în cel mai bun caz, o pastișează mediocru, ăsta e rostul lor – de subalterni” etc.  

Și șoferul, un colecționar de secrete; mesagerul realitățiilor de dincolo de aparențe. Cel care știe că îndărătul a ceea ce (li) se arată zilnic se ascund minciuni; josnicii; mizerii; crime; manipulări politice.

Contextul este foarte important și aici. Totul se petrece într-o „așchie de țară din Balcani, care își imaginează că poate face din orbecăiala ei identitară un panaș nobiliar”. Un spațiu în care nevoia de „ficțiuni roz”, de „refugii iluzorii” e endemică. O trăiesc și cele două personaje.

Cum îl va influența pe Radu Baltazar întâlnirea cu șoferul de taxi? Va ajunge victima sau complicele agentului secret? Care ar putea fi rolul lui Radu Baltazar în toată această poveste? Rămâne să descopere cititorii.  

Foarte bun finalul textului: un stop-cadru în care paroxismul lui Radu Baltazar este redat sinestezic: „M-am trântit în pat cu fața în sus, strângându-mi între palme tâmplele străpunse de o durere violentă. Nu mi-am recunoscut vocea. Nu era strigătul meu. Din tavan mă privea o figură spartă în mii de monitoare. 

*

Un regizor de calibrul lui Tarkovsky sau Igmar Bergman ar face un film memorabil din Croaziera. Găsim aici și realism, și fantastic difuz. Și tensiune narativă. Și câte-un respiro eseistic (de data aceasta, dozat și controlat). Și obsesii ale autorului: iluzia realității; literaturizarea existenței; a trăi în inima ficțiunii; iar în subsidiar – locul intelectualului în realitatea istorică.

La început, ai impresia că nuvela e un portret de grup, al unei generații de literați (și alți artiști) care se afirmă după căderea comunismului. Sunt liberi. Neînregimentați. Elitiști. Preocupați să recupereze curente estetice. Avizi de experiențe inaccesibile celor de dinaintea lor. Organizați într-o castă în care novicii puteau intra doar după un anumit ritual inițiatic.

Echilibrul acestui grup se clatină  când apare Justin – un grafician. Neîncrâncenat. Neostentativ. Nedorind să demonstreze cuiva ceva. Altfel: „Justin trăia, de bună seamă, într-o lume a viselor, nu separa prea clar realitatea de ficțiune, mai exact nu separa de ficțiune realitatea pe care o trăia”. Transpunea această lume în desenele lui în care reînvia mitologii.

La un moment dat dispare, pretextând că merge în Germania. Și nu se mai întoarce niciodată. Singurul indiciu despre dispariția lui e un film trimis de un necunoscut prietenilor săi. Doi dintre ei – un cuplu – pleacă în străinătate unde refac pas cu pas drumul lui Justin. Pornesc într-o croazieră pe Dunăre. La fel ca Justin. Fix în noaptea solstițiului de iarnă, când se spune că se deschid granițele dintre lumi. Și în această călătorie vor avea parte de aventura vieții lor.

Antologice dezlănțuiri ale imaginației sunt paginile în care Vitalie Ciobanu descrie desenele lui Justin. Sau alt univers pararel în care se refugiază acesta. Sau noaptea călătoriei pe Dunăre. Sau invazia finală a vikingilor mitici. Par mai reale decât orice realitate.

*

În sfârșit, Globul de cristal pornește de la un pretext narativ insolit: vizita la o Clarvăzătoare. Același cuplu de personaje ca într-alte scrieri. Unul receptiv la abscons și mister: un pictor interesat de „sufletul orașului”, de umanitatea care trăiește dincolo de porțile urbei; de marginali. Celălalt, sceptic: naratorul-scriitor.  

Clarvăzătoarea – mediator între două lumi – scoate la lumină lucruri. Odată intrat pe teritoriul ei, nu-ți dai seama pentru cât timp zăbovești în realitate. Sau în ce realitate zăbovești.

În nălucirile unui pasager de avion, care de la înălțime vede pământul ca pe o creatură mitică.

Într-o fotografie a unui cercetător al Universului, pasionat de artefacte.

Sau într-un spot publicitar explicat de un trainer unor învățăcei într-ale publicității.

Sau într-un castel italian, dintr-un roman neterminat.

Sau în casa părintească.

Sau într-alte locuri…

Cititorul este purtat ca într-un montaigne russe, între realitate și ficțiune, fără pauze de respirație. Vitalie Ciobanu face trecerea de la una la alta cu siguranță de prestidigitator ultra rafinat.

Dintre nuvelele din volum, Globul de cristal este diamantul coroanei.

***

Prozele lui Vitalie Ciobanu debutează inofensiv sau derutant. Și se dezvoltă imprevizibil. Ele sunt o colecție de personaje cu existențe trăite la foc mic, care își caută iluziile compensatorii. Un asemenea fel de a trăi e simptomatic pentru o generație și, de ce nu, pentru un întreg popor.

Epocile alese drept fundal narativ sunt momente de „prag”. Vremuri tulburi, în care cu greu poți discerne adevărurile de contrafaceri. Ficțiunea – literatura în sens larg – poate fi un mod de a te salva cât de cât. Oricum, ea e singura care creează o breșă respirabilă în realitate.

Vitalie Ciobanu procedează ca un colecționar. Adună detalii, simboluri, cuvinte, imagini, le combină cu fervoare în enumerații (copleșitoare uneori); în alegorii inedite; în fraze elaborate. Revin – obsedant – câteva idei:

Realitățile se suprapun și se cuprind, ca într-o matrioșcă. Nici măcar scriitorul nu mai deține hegemonia asupra lumilor sale. O forță superioară lui (ne) controlează și (ne) scrie viețile. Ficțiunile (personale, sociale, literare, mitice) se dispersează în porii realității ca o pată de cerneală într-o sugativă. Uneori, aceste povești iau în stăpânire realitatea.

O listă cu titluri de filme și de cărți fundamentale poți să faci citind Zilele după Oreste. Și unele, și altele au rol formator pentru Vitalie Ciobanu. Se vede din felul în care acesta își construiește narațiunile.  

Textele din Zilele de după Oreste anunță revenirea lui Vitalie Ciobanu la literatura de ficțiune care îl primește ca biblicul părinte pe fiul său rătăcitor. 

Cine-i gata să taie vițelul cel mai gras, ca să sărbătorim întoarcerea autorului?

Ioana Revnic

(Articol publicat în nr. 35/ 2019

al revistei „România literară”; text integral)

 

Fotografii de Paul Alexandru și George Hodan.

Vitalie Ciobanu, Zilele de după Oreste, Editura Humanitas, 2019, 237 p.