La câtva timp după moartea lui Mihai Eminescu, în numărul din 7 iulie 1889, revista Familia în care acesta debutase, lansa un apel către cei care l-au cunoscut: ,,Scrieţi amintiri!”. De atunci şi până azi, răzleţite prin cărţi sau prin reviste, s-au adunat sute de pagini despre Eminescu.
Mărturiile contemporanilor săi sunt puse la un loc – acum – de Cătălin Cioabă într-un volum masiv, de aproape 600 de pagini, publicat în 2013 la Editura Humanitas: Mărturii despre Mihai Eminescu. Povestea unei vieţi, spusă de contemporani.
Prieteni buni sau simpli cunoscuţi povestesc despre poet. Evocările acoperă întreaga sa viaţă, din copilărie până în anii din urmă, şi-i compun lui Eminescu un impresionat portret din cuvinte:
,,Eminescu era copil chipeş, deşi neglijat în îmbrăcăminte. Era inteligent, avea ochi frumoşi, deştepţi, şi era peste tot simpatic. Vorbea îndrăzneţ, ca şi cum te-ai fi cunoscut cu el cine ştie de când” (Ioan Orga).
,,Deodată se deschide uşa şi văd intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii şi visători, totodată, cu părul negru, lung, ce îi cobora aproape până la umeri, cu un zâmbet blând şi melancolic, cu fruntea înaltă şi inteligentă, îmbrăcat în haine negre vechi şi cam roase. Cum l-am văzut, am avut convingerea că acesta este Eminescu” (Iacob Negruzzi).
,,Ceva caracteristic şi permanent în fizionomia lui a fost surâsul său blând, sincer, sceptic, amar şi dispreţuitor. Acest surâs al lui Eminescu era o particularitate înnăscută, moştenită probabil de la mama sa. Eminescu căuta să ascundă ceea ce se petrece în adâncul sufletului său; dar acestea se oglindeau adesea pe fizionomia sa şi multe dintre ele se exprimau prin surâs. Şi adesea, stări sufleteşti care la alţii se manifestau prin lacrimi, la dânsul se exprimau într-un surâs, sub care se ascundeau lacrimile şi amărăciunea” (Nicolae Zaharia).
,,Odată, într-o zi de primăvară, pe la amiază, l-am întâlnit pe stradă, îmbrăcat în haine de doc, albe şi curate – şi cu mustăţile rase – singura dată când şi-a ras mustăţile. Cu trăsăturile regulate ale feţei sale cezariene complet degajate, cu părul negru, bogat, strălucitor, dat pe spate, încadrându-i fruntea lată, cu zâmbetu-i imperceptibil încremenit pe buze cu privirea încadrată de nu ştiu ce tainică melancolie. Niciodată nu mi s-a părut mai frumos ca atunci” (Ioan N. Roman).
*
Blândeţea şi zâmbetul sunt pomenite – observă antologatorul – în mai toate aducerile-aminte despre Eminescu.
Cutremurătoare sunt paginile despre anii târzii şi despre boala lui.
Mi-a rămas în minte istorisirea unui nepot al lui Ioan Slavici, Niţă Russu – spusă fiului său (Vintilă Russu-Şirianu) şi scrisă de acesta.
La 18 ani, Niţă Russu, călătoreşte trei luni pe jos, pentru a ajunge la Bucureşti. Trece munţii în Regat, pe furiş, soseşte în capitală şi îşi caută unchiul. Slavici îl găzduieşte (cu toată reticenţa neveste-sii şi cu toate că locuinţa scriitorului nu îngăduia cazarea unui oaspete „cam nepoftit” cum era Niţă Russu).
Un timp, tânărul doarme în frig, pe o laviţă dintr-un coridor cu geamlâc, de lângă camera lui Eminescu. Înduioşat, poetul îl ia în încăperea lui.
Niţă Russu devine complicele lui Eminescu, martorul facerii -în singurătatea nopţii- a unor poeme. Băieţandrul este şi martorul suferinţelor acestuia – arsurile picioarelor şi migrenele atroce.
Într-o zi, îl găseşte pe Eminescu chinuit de durerile provocate de arsurile picioarelor: ,,Părea că tot trupul îl doare ca o rană uriaşă. Cu buzele în amară frământare, măcina încet firele mustăţii, ochii nu mai priveau nimic. Legăna necontenit, încet şi greu, grumazul, Nu scotea nici oftat, nici vaiet, dar geamătul acesta mut era mai cuvântător decât orice strigăt de durere […]. Poate că ceea ce îmi scormonea mie cel mai mult durerea pentru el, adânc respectuoasa mea milă, era privirea lui, ochii aceia cu expresia unei mute deznădejdi, a unui cal de rasă care şi-a frânt picioarele şi aşteaptă moartea”.
Un adevărat iad trupesc sunt crizele migrenoase. Una dintre ele are loc în redacţia ziarului Timpul, unde Niţă Russu lucrează ca practicant.
La un moment dat, Eminescu e cuprins de o cumplită durere de cap: „Pleoapele ridicate în sus, au pierit ca înghiţite de frunte. Albul ochilor este mare, holbat, ca la cei care se îneacă. Îşi izbeşte pumnii în tâmple. […] Deodată, s-a întors, şi-a înfipt mâinile în păr, ochii se cască într-o spaimă grozavă. O ia la fugă pe scări. Era acum ca posedat. Alerga să scoată parcă demonul înfipt în carnea lui. Eu, după el, atât de speriat, atât de chinuit, încât mă împiedicam de propriul meu pas. […] Era vădit o criză crâncenă. Am străbătut astfel, până la Moşilor şi Olari şi Făinari, până în Oborul mic. Ziua era pe sfârşite. Piaţa, aproape pustie. Începuse să ţârâie o ploaie subţire… Un câine bătut schelăia undeva… Zăcea, lângă şanţ, o căruţă dezhămată, cu ramele coborâte. O ţâră de paie în ea. Eminescu s-a aruncat cu spatele acolo, strângându-şi capul în mâini. […] Am încercat să-l ridic, uşor, uşor… S-a lăsat puţin pe braţul meu. Aud un şoptit, cumplit şoptit:
˗ Smulge-mi capul…
M-am înfiorat.
Şi iarăşi:
˗ Smulge-mi capul…
Mi-au dat lacrimile. M-am aplecat pe un genunchi sub el, am scos batista şi am început să-i şterg sudorile reci care-i năpădiseră chipul schimonosit de chinuri…”*
Ioana REVNIC
***
*Citatele sunt preluate din volumul Mărturii despre Mihai Eminescu. Povestea unei vieţi, spusă de contemporani, editat de Cătălin Cioabă. Apariţia acestuia (în 2013, la Editura Humanitas) este un adevărat eveniment literar. Mai multe detalii despre carte – aici sau aici
