Am simțit încă de la prima privire că relația noastră va fi în afara regulilor.

Fraza de mai sus este surprinzătoare pe măsură ce citești cartea și mai ales după ce ai ajuns la finalul ei. Oare este, într-adevăr, „în afara regulilor”? Și care sunt regulile unei relații, ale unei iubiri? Cine le-a scris, cine le-a transformat în legi?

Regulile acceptate de societate impun ca doi oameni, după ce s-au întâlnit și s-au îndrăgostit, să se căsătorească, să aibă copii și „să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, până când moartea îi va despărți” sau chiar și după aceea. Dar știm cu toții că, oricât am visa, poate, la această evoluție, ea nu este o regulă. Mai degrabă constituie excepția, dacă avem curajul să privim adevărul în față.

De aceea, relația despre care vorbește autorul se supune celei mai frecvente legi a iubirii – cea a despărțirii.

Despărțirile noastre, romanul lui David Foenkinos, din punctul meu de vedere, se constituie în una dintre cele mai reușite povești de dragoste în secolul străbătut de două extreme în literatură (și nu numai) – prima, a lucidității cinice, duse la paroxism; cealaltă aparținând fluturașilor și inimioarelor în exces. Este o carte adevărată, needulcorată, pentru că viața oamenilor este o saga a despărțirilor, voite sau nevoite. Pe care le poți primi (și privi, odată cu trecerea timpului) cu umor, cu ușoară ironie și cu un gând pacifist, acesta fiind, desigur, cazul ideal. 

Francezul David Foenkinos este un scriitor relativ tânăr, după „măsurătorile” de astăzi. Născut în 1974, are o operă consistentă, unele dintre romane ajungând best-seller foarte rapid. Potențialul erotic al soției mele a reprezentat prima întâlnire a mea cu acest autor; deși originalitatea ideii, povestea în sine, precum și stilul autorului erau atractive, nu pot să afirm că am fost impresionată. Ceea ce nu s-a întâmplat cu Despărțirile noastre, publicat la doar patru ani după romanul amintit anterior. Nu este o carte de mari dimensiuni (doar 175 de pagini), dar felul în care dansează autorul printre toate problemele reale ce apar întotdeauna între doi sau mai mulți oameni, tonalitățile diferite abordate de-a lungul paginilor, descrierea lipsită de emfază sau sentimentalism, asocierile de imagini firești și incredibile, în același timp, analiza la rece a momentelor de urcuș și de coborâș, alături de descrierile tăioase sau blânde ale momentelor cruciale – toate astea la un loc fac din romanul despărțirilor unul care merită (chiar trebuie) citit.

Poate părea ciudat cum o poveste în care ea și el se iubesc și se (tot) despart nu întristează deloc, ținând cont că istoria se derulează la persoana I, povestită chiar de protagonistul iubirilor găsite, pierdute, regăsite, uitate, înlocuite. Răspunsul care-ți vine instantaneu pentru a lămuri o asemenea anomalie este cel dat de stilul folosit de autor. Și imediat, a doua explicație răsare în mintea cititorului: așa e (și) în viață. De-asta am și folosit ca moto exact fraza care mi se pare că este contrazisă de carte și de existența noastră: nu, o relație care NU ține toată viața este cea mai aproape de adevăr (în cazul în care minciuna, comoditatea și compromisul nu fac parte din categoria „iubire de-o viață”!). Dragostea vine și pleacă. Fericirea are puține clipe de supraviețuire. Oamenii sunt legați într-un fel prin destin, dar își rup lațul când se-așteaptă chiar ei înșiși mai puțin. Și timpul se scurge în continuare, imperturbabil.

Nu este vorba despre resemnare la personajul lui Foenkinos – dimpotrivă: el suferă cu fiecare despărțire, își vede toate căile aproape închise. Dar știe, în cele din urmă, că nici măcar suferința nu este eternă, că ea este doar prologul unei noi povești. Chiar dacă și aceea se va sfârși la fel. Pentru că așa sunt regulile jocului amoros.

Ar trebui să mă opresc aici – despre o carte nu trebuie să explici prea multe. Mai ales despre una scrisă matur, cu talent și obiectivitate, cu unduiri de literat și muzician – formația dublă, confirmată, a autorului.

În timp ce citești Despărțirile noastre, te simți confortabil, nu mai tânjești după happy-end, privești cu luciditate către hieroglifele iubirii. Ale celei trecute, prezente sau, cu puțin noroc, viitoare. Și cel mai important: rămâi cu o satisfacție intelectuală, definitorie atunci când închizi o carte bine scrisă.

Odilia Roșianu

redactor șef Literatura de azi

www.literaturadeazi.ro

David Foenkinos, „Despărțirile noastre”, Editura Humanitas

(sursa foto cover: umirror.in)