Masthead header

Un model tangibil

Zoe Dumitrescu-Bușulenga are puterea de a aduna oamenii laolaltă chiar și după moarte. Din 2007, la sfârșitul lui august, la Mănăstirea Putna se organizează un colocviu în memoria sa, la care participă literați, teologi și artiști; academicieni, doctoranzi sau cercetători din România, din Cernăuți ori de peste Prut.

La colocviul din acest an, a fost lansat volumul Portret. Zoe Dumitrescu-Bușulenga Maica Benedicta. Cartea conține texte care-au fost citite la Putna de-a lungul timpului. Dar și evocări inedite. Sunt amintiri; exegeze; mărturii ale unor apropiați sau ale unor învățăcei care o cunosc pe protagonistă doar din scrieri. Din articole se poate reconstitui o listă bibliografică cu lecturi formatoare, utile oricărui cititor.

Printre autori se numără Patriarhul Teoctist; Bartolomeu Anania; Înaltpreasfințitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților; Starețul Mănăstirii Putna, Arhim. Melchisedec Velnic; Dan Hăulică; Alex. Ștefănescu; Silvia Radu; Eugen Simion; Mircia Dumitrescu; Andrei Dimitriu; Cornel Ungureanu; Grigore Ilisei și alții.

Dintre mărturii e de văzut, întâi și-ntâi, portretul nefardat, făcut Cu sfială și afecțiune de Monahia Eufrosina Jescu, care i-a fost alături „mamei sale spirituale” decenii la rând, până la moarte.

*

Zoe Dumitrescu-Bușulenga Maica Benedicta apare – singură – doar în cele două fotografii de pe coperta cărții care îi este dedicată.

În prima, e în haine de lume. Îi observi concentrarea care-i dogorăște din privire. Își ține un braț îndoit, iar mâna cu degetele adunate în palmă și-o sprijină de colțul gurii. E o noblețe grațioasă în acest gest. Fotografiei i se potrivesc foarte bine însemnările Silviei Radu: „Majestuoasă apariție, severă până la a o suprapune figurilor bizantine, nimic edulcorat, niciun fel de concesie acordată măruntelor obișnuințe feminine.”

În a doua poză, poartă veșminte monahale. Mâinile și le sprijină de un baston. Palmele îi sunt strânse, una peste cealaltă. Pe chip îi citești suferința și împăcarea.

*

În evocările din volum, eroina cărții e fie alături de evocator; fie înconjurată de studenți, de prieteni, de familie, de discipoli. Două sunt, în special, ipostazele în care e surprinsă: cea de profesoară și cea de monahie.

Există câteva constante în portretul profesoarei Zoe Dumitrescu Bușulenga: vocația pedagogică (manifestată – pentru monahii de la Putna – chiar și în prezent, așa cum explică în textele lor Părintele Stareț și Monahul Iustin Taban); erudiția; simțul clar al valorilor; anvergura intelectuală; forța de sinteză; rigoarea; conștiința vie; spiritul fremătător; curajul intelectual și cel al asumării credinței în valorile creștine cărora li le subordonează pe cele culturale. Mai sunt și vocația dialogului; vocația de mentor (conștientizată, dar neafișată ostentativ); omenia profundă: pe Alex. Ștefănescu, de pildă – care în studenție parodiază un text eminescian și scrie o satiră la adresa regimului, Țăran și secretar – îl salvează de la excluderea din facultate, opunându-se ferm autorităților ce reclamă pedepsirea lui.

Ești ispitit să te întrebi de ce această profesoară de Literatură Universală și Comparată, devenită Academician, s-a dedicat vieții călugărești. Până la urmă, o asemenea opțiune e o taină între om și Dumnezeu. De aceea, explicațiile din carte sunt insuficiente.

Totuși, afli că Maica Benedicta a fost fiică a Bisericii, în fiecare moment al vieții sale. Că zestrea sa interioară e a unui bun creștin. Că aceasta adună: bunătate; blândețe; iubire de semeni; îngăduință; cumpătare; și, mai ales, smerenie.

Mai afli că alegerea de a se călugări a fost una împlinitoare. Că în viața de mirean a exersat deprinderi de viitoare monahie: ascultarea (de duhovnic, de stareța Văraticului, de aproapele); mijlocirea – între valori creștine, nenegociabile și receptorii lor; mărturisirea, chiar și în timpul comunismului, a credinței sale.

*

Pentru cei care au cunoscut-o, dar și pentru cei care o vor cunoaște doar din paginile acestui volum, Zoe Dumitrescu Bușulenga Maica Benedicta este un model tangibil, de o exemplaritate smerită. Ea nu a fost o nepământeană, deși, citind cartea, ești câteodată tentat să crezi asta. Din fericire, evocările conțin detalii care te ajută să ți-o închipui în firescul cotidian: La cununie, cu chipul înlăcrimat. Ani buni, locuind în aceeași casă cu soacra ei. În fața studenților – cărora le vorbește cu un glas vibrant, „ca o iluminată”, despre marii scriitori ai lumii. Cum urcă ea, „cu pas destoinic” treptele Facultății de Drept, la care ține un curs –  cară o sacoșă plină cu albume de artă, ca să le arate studenților. În vizită la casa lui Ion Creangă, când mângâie tocul ușii și zice: „Uite, dragul de el, cum trăia, bunul și minunatul Creangă.” Cum își domesticește umorile provocate de un coleg de breaslă. Cum, la Văratic, își întâmpină oaspeții cu câte o prăjitură sau o clătită. Cum, aici, dispare deseori dintre musafiri, ca să se roage mereu în picioare, în fața icoanelor, „cu mintea și sufletul mult depărtate de pământ”. În sfârșit, cum – după moarte – intră pe poarta Mănăstirii Putna pentru îngropăciune, „cu zâmbetul trecerii la cele veșnice” întipărit pe chip.

Ioana Revnic

Text apărut în România literară, nr. 41/2018

Volumul se găsește AICI
Citiți și Lumina duhovnicească a sufletului meu

Lucrare de Gheorghe D. Anghel

Your email is never published or shared. Required fields are marked *

*

*

L i k e   u s !