Masthead header

LUMINA DUHOVNICEASCĂ A SUFLETULUI MEU

A vorbi despre Zoe Dumitrescu-Buşulenga este o onoare şi, în acelaşi timp, un exerciţiu de smerenie datorat neputinţei cuvintelor de a mă rosti în absenţa marii profesoare, căci, în astfel de împrejurări, cuvintele pot trăda.

Şi cu toate acestea, de la Zoe Dumitrescu-Buşulenga am învăţat, în primul rând, „foamea de cuvinte”. Îmi aduc bine aminte, era aprilie 2004 şi fiind invitată la o conferinţă în Alba Iulia, în postul Sfintelor Paşti, am avut ocazia să o întâlnesc pentru prima dată. Desigur, nu ştiam la vremea respectivă că această întâlnire va fi una care mă va marca pentru toată viaţa. Începând din primăvara lui 2004 şi până la sfârşitul iernii lui 2006, apropierea mea de Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a concretizat într-o corespondenţă prețioasă: aproximativ 12 scrisori expediate către domnia sa şi 8 scrisori primite de la Maica Benedicta (mai exact, 7 scrisori și un interviu pe care mi l-a acordat în scris).

Apoi, au urmat vizite, întâlniri, discuții care m-au apropiat nu doar de personalitatea erudită a Zoei Dumitrescu-Buşulenga, ci şi de omul religios.

 Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Maica Benedicta) și Silviu Mihăilă

Alba-Iulia, mai 2005 

Timp de aproape doi ani, șansa de a purta corespondență cu unul dintre cei mai importanți oameni de cultură ai secolului XX s-a constituit într-o relaţie benefică, de tipul maestru – ucenic sau învăţător – discipol; Zoe Dumitrescu-Bușulenga reprezentând un veritabil model pentru formarea mea sub cele mai diverse aspecte: uman, moral, intelectual, profesional, religios.

În ceea ce privește corpusul de scrisori primite de la Zoe Dumitrescu-Bușulenga, el evidențiază, cu predilecție, latura sa duhovnicească, dezvăluind uneori momente de confesiune ce ţin de rostirea subiectivă a Zoei Dumitrescu-Buşulenga: poveţele date în ceea ce priveşte lumea credinţei şi înzestrarea spiritului cu virtuţile creştineşti, dar și aprecieri nedezminţite cu privire la primele mele „încercări” literare. Dând dovadă de bunăvoinţă și deschidere spre dialog cu tânăra generație, a acceptat să-mi acorde un interviu (în scris!) pentru „Gând tineresc”, revistă din redacția căreia făceam parte în anul școlar 2004-2005, licean fiind la Colegiul Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan” din Alba Iulia. În egală măsură, îmi mulțumea, de fiecare dată, pentru cadourile „mărunte” pe care i le ofeream prin intermediul scrisorilor, exprimându-și, totodată, onoarea și bucuria cu care a primit titlul de doctor honoris causa acordat de către „Universitatea 1 Decembrie 1918” din Alba Iulia în mai 2005.

Nu voi uita niciodată avalanșa de sincere și afectuoase felicitări din vara lui 2005 privind reuşita mea la examenul de bacalaureat şi intrarea la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, secția română-engleză, felicitări care se îmbinau cu evocarea unor momente esenţiale din anii săi de studenţie, ani despre care nu a mai apucat să-mi povestească, pe îndelete, așa cum își exprima dorința într-una din scrisori. Prin urmare, toate aceste motive mă determină să înscriu seria de epistole sub semnul zodiacal al lui Rainer Marie Rilke şi mă gândesc, firește, la Scrisori către un tânăr poet, deoarece tonul afectiv care îndrumă, călăuzește şi povăţuieşte pe destinatarul scrisorilor Zoei Dumitrescu-Buşulenga poate fi identificabil, pe alocuri, cu cel al scriitorului german.

Citind scrisorile expediate de către Zoe Dumitrescu-Bușulenga, uneori, am în faţă un semn al „dedublării” eului critic de cel religios atunci când își exprimă entuziasmul pentru excursia pe care am realizat-o pe muntele Athos în vara lui 2005, după examenul de bacalaureat și reușita la facultate („Ce şansă neaşteptată, aceea de a ajunge la izvorul Isihasmului, de a respira aerul Sfinţilor din vechime, de a te ruga în bisericile lor, de a descoperi evlavia noastră, a bătrânilor Voievozi, ctitori generoşi nu numai ai Prodromului şi ai Vatopediului, ci şi al multora, nerecunoscute însă de popoarele «prietene»” sau „… cu un călduros «La mulţi ani», răspund tardiv (ca întotdeauna), dar din toată inima, fermecătoarei scrisori (tineresc entuziastă) ce mi-ai trimis de sărbătoarea minunată a Naşterii Domnului. Fie ca lumina comuniunii acestor zile să rămână cât mai îndelung în noi, pentru a ne aminti obârşia noastră divină, uitată adesea (vai!) astăzi. Iconiţa făcătoare de minuni de la Rarău, pe care mi-ai trimis-o, va fi un bun ajutor în memoria mea şi în smerenia mea”.

Alteori, scrisorile Zoei Dumitrescu-Bușulenga rescriu o formă a dialogului „sinelui cu sine”: „Și totuşi, o fărâmă de adevăr (chiar o frântură de fărâmă de adevăr) recunosc în ce spui: ciudata mea afecţiune pentru urbea voastră (Alba Iulia, n.m.) şi pentru voi cei din jurul meu, îmi dă aripi când mă aflu acolo. Mi se luminează şi intelectul şi spiritul, capăt puteri noi şi aş fi în stare să vorbesc ore întregi, comunicând cu voi într-un fel de neînchipuit într-altă parte. Să fie spiritul locului acestuia sfinţit de atâtea jertfe româneşti pentru Transilvania noastră sau receptivitatea voastră de fiinţe pure şi doritoare de adevăr, bine şi frumos?” sau „Aş fi fericită să-mi revin, să-şi revină şi timpul care se pare că şi el e vinovat în parte de boala mea (am avut o vreme de coşmar aici)”.

Opţiunea mea pentru alegerea Clujului ca loc de desăvârșire a studiilor universitare ţine şi de îndrumarea Zoei Dumitrescu-Buşulenga: „Şi îndrăznesc să te sfătuiesc să iei, în acest nobil scop, drumul Clujului, din toate punctele de vedere: seriozitatea, respectul tradiţiei, calitatea profesorilor, o anume solidaritate a studenţilor etc.”. (…) „Sunt foarte satisfăcută de opţiunea ta pentru Cluj, mai ales că ai depăşit primele reacţii, foarte fireşti de altfel, de melancolie şi, poate şi de regret juvenil. Ai intrat într-o lume a tradiţiei venerate, a seriozităţii studiului, a profesorilor selecţionaţi după criterii valorice. Pe Mircea Muthu l-am cunoscut mai demult şi-l preţuiesc fără rezerve, pe Mircea Popa, pe Ion Pop şi alţii la fel de aleşi intelectuali, ca Doina Curticăpeanu, de pildă”.

Soseam în toamna anului 2005 la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca cu emoţii juvenile, vise şi entuziasme profesionale, în postura de proaspăt student. Eram fericit şi încrezător pentru că „un avânt matern”, în decizia mea de a-mi realiza studiile universitare la Cluj, l-a avut şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Mă îndruma într-una din scrisori să scriu despre Eminescu şi s-a bucurat nespus când a observat că pasiunea pentru studiul operei eminesciene este o punte de legătură între noi.

Tema lucrării mele de licenţă s-a cristalizat abia după trecerea la cele veşnice a Zoei Dumitrescu-Buşulenga (mai 2006). Dintr-o dorinţă şi recunoştinţă adâncă de a scrie şi despre Zoe Dumitrescu-Buşulenga, am ajuns la următoarea concluzie: cea mai bună variantă de a analiza atât opera eminesciană cât şi opera de eminescolog a autoarei este, fără-ndoială, un studiu de critică a criticii aplicat exegezelor sale despre Eminescu. De fapt, încă din primul an de facultate visam la o lucrare de licenţă, bine documentată, despre Eminescu, dar nu ştiam, desigur, la vremea aceea, nici pe ce căi minunate avea să mă ducă această cercetare, şi nici că Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu va mai apuca să mă îndrume, „… cu dragoste maternă sau, mai bine zis, de bunică” (cum ei înseşi îi plăcea să-şi încheie o parte din scrisori), în descoperirea marelui poet.

Nu m-am oprit aici și am continuat cercetarea operei Domniei Sale aproape exhaustiv în calitate de doctorand între 2010-2013. Prin urmare, am susținut în toamna lui 2013 o teză doctorală despre Zoe Dumitrescu-Bușulenga la „Universitatea 1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Teza a primit calificatul „excelent” (summa cum laude) din partea membrilor comisiei, fiind pentru prima dată când Universitatea din Alba Iulia acordă calificativul maxim unui doctorand în filologie.

Mai rămâne să-mi răspund la o singură întrebare, extrem de dificilă. Cum o voi numi peste ani pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga? Şi în ce chip îmi voi aminti de întâlnirea, corespondenţa şi apropierea ce ne-au legat?

Nichita Stănescu mărturiseşte că întâlnirea cu Ion Barbu a fost una „de neuitat”, Nicolae Manolescu rememorează întâlnirea cu George Călinescu ca fiind „unică”, iar Mircea Cărtărescu, când a avut prilejul să stea la aceeaşi masă cu Nichita, avea impresia că îl are alături pe „Eminescu sau Baudelaire”.

Şansa de a creşte sub îndrumarea şi poveţele dumneaei reprezintă, în ultimă instanţă, asumarea atât a unui model paideic (acad. prof. univ. dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga) cât şi a unui model religios (Monahia Benedicta).

Chiar dacă eram la vârsta adolescenţei, când universul de referinţă, asemenea oricărui tânăr, era, în fond, unul pur romantic, ţesut din vise şi cuvinte „înalte”, entuziaste care astăzi pot suna pueril şi hiperboliza(n)t (lucru uşor de observat în scrisorile pe care i le adresez), Zoe Dumitrescu-Buşulenga a însemnat pentru acei ani şi continuă să rămână aşa cum uneori i mă adresam sfios în formula de început din scrisorile expediate „lumina duhovnicească a sufletului meu”.

SILVIU MIHĂILĂ

Lector univ. dr.

 Academia de Studii Economice din București

24/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!

 

Articolul de faţă reproduce fragmente ale ediției critice Zoe Dumitrescu-Bușulenga în conștiința critică a contemporanilor. Ediție îngrijită, studiu introductiv, notă asupra ediției, note și addenda de Silviu Mihăilă, București, Editura ASE, 2016, pp. 14-17. Toate scrisorile citate se regăsesc în arhiva destinatarului: Silviu Mihăilă. Ele au fost reproduse în studiul amintit.

L i k e   u s !