Masthead header

O peniță nobiliară

Lumea numită „literară” nu aparține doar scriitorilor, criticilor sau blogger-ilor, mai nou. Ea nu ar exista, de fapt, dacă nu ar include și cititorii. La ce ar ajuta să scrii o carte foarte bună pe care să o aprecieze unu-doi critici cu patalama sau unu-doi blogger-i dacă nu ar exista receptorii – cititorii, adică?

De foarte multă vreme nu-i mai cred pe poeții sau prozatorii care afirmă că scriu doar pentru ei, iar Facebook mi-a dat dreptate. Dacă ar scrie doar pentru ei, nu ar fi pline conturile de creațiile personale, nu s-ar număra like-urile și inimioarele acordate de fani, nu s-ar tânji după comentarii laudative venite de oriunde. Și asta e bine, de fapt – de-a lungul secolelor, orice tip de creator și-a dorit recunoașterea contemporanilor.

Introducerea (cam lungă) mi-a fost provocată de permanenta dorință a specialiștilor de a împărți cărțile în „grele” sau „ușoare”, numai cele din prima categorie meritând o atenție din partea lor. Ideea s-a perpetuat și categorisirea cărților păstrează cam aceleași criterii: literatură serioasă și literatură pentru… mulțime. Deși cei care semnează volumele „de luat în seamă” tare mult și-ar mai dori aprecierea poporului și jinduiesc în zilele noastre după tirajele incredibile din anii premergători lui decembrie 1989.

Problema nu stă însă numai în această împărțire mai mult decât nedreaptă, ci în faptul că sunt excluse cu bună știință cărți scrise cu nerv și cu talent doar pentru că nu au subiectul „corect”: ceva comunism, ceva probleme majore ale societății, ceva boli incurabile asociate cu nedreptăți (politice, dacă se poate, vă rugăm!).  Restul? Ah, sunt ușoare, monșer – pentru cititorii de rând. Poate n-ar strica să deschidă (și) acele cărți, să se uite măcar pe diagonală și să constate că sunt câteva (nu multe, e-adevărat) care miros frumos, a literatură bună.

Fiind un cititor de rând, îmi voi încălca astăzi promisiunea făcută la debutul acestei rubrici (aceea de a nu scrie despre scriitori români în viață) și mă voi apleca asupra unui policier care, în opinia mea, merită atenția specialiștilor, dar și a noastră, a cititorilor obișnuiți.

„Cină cu ficat și inimă” de Mihaela Apetrei a fost lectura care m-a însoțit vreo 3 zile din săptămâna trecută. Roman de debut, apărut la Editura Trei, în 2018, „Cină…” demască o autoare puternică, cred eu. De fapt, ca să fiu sinceră, linia polițistă a fost secundară pe tot parcursul lecturii. Conta foarte puțin, în emoția plăcerii, cine este criminalul sau criminalii și/sau de ce o făcuseră, în ciuda faptului că la Agatha Christie, de exemplu, fac tot timpul pariuri cu mine însămi despre deznodământ.

Aici însă a fost vorba despre cu totul altceva. Sigur, pot să încep să descriu rece, cu suflet de chirurg (sau de medic legist, ca să fiu în ton cu subiectul cărții), despre subiect, să dau citatele corespunzătoare și să trag o concluzie la fel de doctă la final. Dar nu e posibil, pentru că acest roman înseamnă mai mult decât firul propriu-zis al unor cine, fie ele și rafinate, și al unor crime de nedezlegat şi de aceea e nevoie de puţin suflet, fie el şi obiectiv.

Este vorba de un condei original, cu o peniță nobiliară. Iar acesta reușește ca o acțiune desfășurată în plină contemporaneitate, cu un rol important acordat uneltei noastre cea de toate zilele, Facebook, să fie impregnată de istorie, de cultură, de rafinament și de un fel de praf din „Marile speranțe”, poposit cu bună știință printre filele cărții.

În ciuda prologului sumbru, romanul începe calm, cu o postare pe cunoscuta reţea de socializare. O invitație la cină. Și așa pornește derularea aventurii noastre, într-o lume ce pare și nu pare familiară.

Cartea te ține cu sufletul la gură, nu o poți lăsa din mână, au loc răsturnări de situații care determină bătăi mai aprige ale inimii. În plus, remarcăm grija pentru detalii, limpezimea și profunzimea descrierilor, a documentării, punctarea asocierilor culturale exact unde și cât trebuie, fără a cădea în păcatul „intelectualismului”. Da, toate astea există, sunt adevărate, dar nu definesc complet ceea ce se află între coperte.

Se spune că ideile costă cel mai mult în lumea asta. Iar ideea din cartea Mihaelei Apetrei este tulburătoare – a-ți dori să simți pentru a fi complet, a fi viu, a fi ca ceilalți, a fi ca în copilărie. Și a face orice pentru asta. Niciun efort nu e prea mare pentru a duce la capăt Proiectul. Iar noi, alături de personaje, ne dăm seama, în foarte multe secvenţe, că avem un mare deficit la capitolul simţire conştientă şi totală.

Orice idee însă are nevoie de o minte strălucită pentru a fi pusă (și) în aplicare. Din fericire, în cazul „Cinei cu ficat și inimă”, posesoarea ideii a știut și cum s-o aducă la viață, cum s-o infiltreze cu măiestrie în creierul nostru. Dincolo de atmosfera tipică de roman polițist, a creat o întreagă lume alcătuită din cuvinte plasate perfect, arome învăluitoare în timp ce dai pagina, gusturi amestecate cu dibăcie, umbre și lumini proiectate din unghiuri neașteptate, sentimente împlântate cu o mână sigură, oameni imperfecți, atingeri parșive, anotimpuri indiferente. Dacă ar trebui să găsesc un cusur, acesta s-ar referi (în exclusivitate) la finalul romanului care, după gustul meu, a fost un pic cam precipitat şi tratat cu mai puţină „răbdare” decât restul cărţii.

„Este doar un policier” – mai auzim câteodată în jurul nostru. Și atunci ne dăm seama cât de puțin se știe despre acest gen, despre cât de greu este să construiești schema care să aibă continuitate, credibilitate, veridicitate. Romanul Mihaelei Apetrei le are pe toate acestea. Şi nu numai atât – deoarece, aşa cum am precizat, nu este „doar” un roman polițist.

„Cină cu ficat și inimă” este o carte bine gândită și bine scrisă, iar eventuala ei încadrare la categoria „lectură ușoară” ar fi o mare pierdere – atât pentru specialiști, cât și pentru cititori. Și pentru gurmanzi.

Odilia Roșianu

redactor-șef al revistei „Literatura de azi”

www.literaturadeazi.ro

L i k e   u s !