Masthead header

DIALOG PESTE TIMP…

 

Vara abia începuse pentru Cristian, însă acum se afla în casa bunicilor săi, singur, așteptând ca ei să se întoarcă de la cumpărături. Nu mai fusese în vizită din vara anului trecut, iar revederea cu ei l-a făcut fericit și, totodată, trist că a trecut atât de mult timp! Cristian se plictisea, așa că a mers în camera bunilor săi, unde își petrecuse copilăria, iar dintr-un sertar scoate cele două albume cu poze vechi, pe care le vedea din nou și din nou de fiecare dată când venea aici.

Dar, de data aceasta nu albumele sunt cele care, de fapt, îi atrag atenția! În sertar se mai află o cutie ce părea destul de veche, de culoare neagră. Aceasta nu ieșea cu nimic în evidență, dar ceva îi spunea că este importantă. Cristian scoate cu grijă capacul din carton și dă de câteva plicuri îngălbenite de vreme, pe care sunt scrise numele bunicilor săi. Ia prima scrisoare și o deschide cu atenție pentru a nu rupe nimic. Scrisul caligrafic de mână îi stârnește și mai mult curiozitatea! Era o scrisoare pentru bunica sa.

                                                                                                                      18 martie 42,

                                                                                                                          Odessa

      „Dragă Cassandra,

           Sunt 110 zile de când sunt pe frontul de Răsărit, ceea ce înseamnă că sunt 110 zile de când nu am putut să îți văd chipul care îmi aduce de fiecare dată bucurie în suflet. Îmi pare foarte rău că nu am putut să îți scriu nimic, dar am fost revoltat de tot ceea ce se întâmplă. Am fost obligat să iau viața unui om! Un om ce avea strâns în pumn un inel mic, din aur, ce avea o piatră de culoare roșie, un inel de logodnă. Alături de acesta stătea mototolită o fotografie a unei femei tinere, cu un zâmbet aproape la fel de frumos ca al tău. Atunci am realizat, draga mea Cassandra, că nu vreau să mai fac parte din acest masacru al vieților. Războiul nu ucide doar soldații, dar ucide și sufletele celor care țin la acel soldat! Nu vreau să pier, nu vreau ca, odată cu moartea mea, să îți dispară acea strălucire a ochilor, zâmbetul la fel de mângâietor precum razele de soare după ploaie sau roșeața obrajilor ce apare de fiecare dată când îți vorbesc!

          Mai am 5 săptămâni până la permisie, 5 săptămâni chinuitoare fără tine, dar îți promit, draga mea Cassandra că nu voi muri, voi lupta până la ultima suflare să fiu din nou lângă tine, să te strâng puternic în brațe la scumpa revedere, să te țin de mână în timp ce ne plimbăm pe malul mării, să mă arunc în apa înghețată pentru a-ți arăta cât de mult te iubesc, chiar să mă așez într-un genunchi în fața ta și să îți jur credință veșnică, să îți văd ochii azurii umezi de fericire și să mergem amândoi pentru a le cere binecuvântarea alor tăi! Te iubesc, Cassandra, te iubesc mai mult decât orice pe lume, și, chiar dacă tu nu ai spus-o cu voce tare până acum, știu că și tu mă iubești!

                                                                               Cu sincere sentimente, al tău pe vecie,  Alexander”

 

Cristian e pe cale să lase scrisoarea unde a găsit-o și să pună capacul la loc, dar ceva în interiorul său îl face să ia următoarea scrisoare și să o deschidă. Aceasta avea un scris mult mai elegant, fiind scrisă de bunica sa.

 

                                                                                                                     25 martie 42,

                                                                                                                          Paşcani

    „ Dragul meu Alexander,

          Nu pot să îți spun prin cuvinte cât de dor îmi este de tine, nu pentru că nu aș ști cum, dar nu ar exista atât de multă hârtie unde să-mi scriu toată afecțiunea pe care o port pentru tine! Cinci săptămâni vor părea o veșnicie pentru mine, fiind închisă între pereții camerei mele și citind, din nou și din nou, scrisoarea primită de la tine. Abia aștept să ne reîntâlnim și precum ai spus și tu să ne petrecem ore întregi, ce vor părea doar secunde neînsemnate unul alături de celălalt, să îmi oferi haina ta atunci când voi tremura, să îți simt din nou parfumul atât de îmbietor și mai mult de atât să îți ofer o sărutare pe obraz atunci când ne vom vedea la gară. Te iubesc, Alexander, și te voi iubi până la ultima mea răsuflare!

                                                                                               A ta iubită, Cassandra”

Cristian se simte mișcat de cuvintele atât de dulci ale bunicilor săi, nu cunoscuse niciodată această parte a lor, cu toate că îi văzuse cu încă se țin de mână și chiar uneori surprinzându-i cum își fură câte o sărutare.  Citind aceste scrisori se simțea cumva vinovat, pentru că erau atât de intime, dar totodată voia să citească în continuare. Astfel, mai ia încă o scrisoare, care nu se mai afla în plic.

                                                                                                                          12 mai 42,

                                                                                                                      Cotul Donului

    „Draga mea Cassandra,

                Timpul trece atât încet încât uneori am în gând să dezertez, fiindcă nu mă interesează ce mi se va întâmpla, nu mă interesează unde duce drumul vieții mele, dar știu că alături de tine voi fi bine, fiindcă unicul lucru pe care îl dețin este iubirea mea nesfârșită față de tine și știu că, dacă iubirea nu ar mai exista, Pământul s-ar transforma într-un cimitir! Doar câteva zile, zile atât de lungi încât par ani, dar merită asteptarea! Este doar un obstacol ce îl voi trece cu bine, știind că vei fi acolo, în gară, atunci când trenul meu va sosi, și te voi vedea.

                                                                                                         Al tău, Alexander”

Cristian trece peste câteva scrisori și o ia pe ultima, care era într-un plic de culoare albastră, cu același scris elegant al bunicii sale, ce anunța că acea scrisoare trebuia să ajungă la iubitul său soldat. Data însemnată îl informa că a fost scrisă la aproape un an de la celelalte scrisori citite, astfel făcându-l și mai curios pe Cristian.

                                                                                                                        17 mai 43,

                                                                                                                          Paşcani

  ”Dragul meu soț,

        În urmă cu doar o zi am dat viață copilului nostru! Este tare chipeș, având ochii la fel de negri precum ai tatălui său și același zâmbet strâmb pe care îl folosești întotdeauna pentru a mă înduioșa! M-am gândit să îl numesc Gavril. Abia aștept să vii definitiv acasă, să te bucuri de băiatul nostru, să îl înveți jocurile copilăriei și să fim o familie

                                                                                                     A ta, Cassandra”

 

Cristian aude motorul mașinii vechi a bunicului său și pune la loc scrisorile, apoi închide sertarul. Avea atât de multe întrebări în minte, pe care abia aștepta să i le adreseze atât bunicului, cât și bunicii lui. Ușa de la intrare se deschide, iar el aleargă pentru a-i întâmpina și pentru a-i ajuta cu plasele pline cu bunătăți, dar înainte se uită la amândoi și observă zâmbetul dulce al bunicii și zâmbetul șmecheresc al bunicului, realizând că, de fapt, sunt aceiași oameni dintotdeauna.

                                                                             

                                                                           

CIUCĂ ANDREEA CARMEN

 Clasa a X-a, C.N. ”Mircea cel Bătrân”, Râmnicu Vâlcea 

Coordonator, prof. dr. Geanina Oprea

Text premiat la concursul național

Lecturiada elevilor 2018 – Un secol de Istorie și istorii

                                                                                    

Sursă foto – Pinterest

L i k e   u s !