Masthead header

Cum e azi, la șezătoare?

Scena se repeta zilnic.

– Ce-ai făcut azi? mă întreba mama mea în copilărie, când se întorcea de la serviciu.

– Ce să fac – răspundeam aproape invariabil – am citit…

– Dar un lucru de mână, șnur, ceva, ai făcut? continua ea vădit dezamăgită.

Nu făcusem. Deși știam destul de bine cum să croșetez șnur pentru milieuri; cum să cos pe etamină; cum să tricotez. Țin minte și acum momentul în care am cusut primii nasturi – mai întâi acasă, supravegheată de mama mea; apoi – la școală, prin clasa a II-a. Poate că aș fi ajuns o cusătoareasă de referință a zilelor noastre, dacă nu ar fi fost discuția zilnică din copilărie, despre lucrul de mână prezentat drept alternativă preferabilă cititului. Cert e că de atunci și până astăzi mă apucă o aversiune viscerală față de cusut, ori de câte ori o asemenea îndeletnicire cade în seama mea.

Dar admir necondiționat toate bijuteriile cusute, care ies din mâinile altora. 

 

De aceea, când am aflat că în orașul meu natal, Jibou, se fac șezători la care se cos niște ii de colecție! (zic eu), am decis să ajung neapărat la o asemenea habă urbană. Voiam cu tot dinadinsul să aflu cui i-a venit ideea organizării unor șezători, aici. 

*

Se numește Viorica Marian și este economist. Câțiva ani, a fost colegă cu tatăl meu, la Ocolul Silvic. Are doi copii și locuiește într-un sat de lângă Jibou. Dar ce legătură există între ii, croieli, alte lucruri de felul acesta și o doamnă care la serviciu face socoteli? Cum a ajuns taman ea să facă din cusut – o artă?

În anul 2011 a rămas șomeră. Cum statul degeaba nu i se potrivea, a început să coasă haine pentru copii: costume naționale – (în special) pentru botezuri; sau tot felul de costumații pentru serbări. Apoi, și-a făcut un blog, ca să arate lumii ce lucrează. În prima ei postare de acolo povestește câte ceva despre pasiunea ei pentru cusut: ”Dedic aceasta pagină mamei mele de suflet, Maria, care a plecat dintre noi, dar de la care am avut multe de învățat. A pregătit o lada de zestre în timpul vieții ei, dar nu am  deschis-o până acum, când mi-am făcut  timp să văd acele lucruri frumoase pe care ea le aprecia: țesăturile, ștergarele, broderiile, dantelele și neprețuitul costumul popular tradițional. Mi-am dorit să cos și eu o cămașă în stilul tradițional din Sălaj și am început prin a-i face una fiului meu, Darius. Acul și ața prind viață în mâinile mele…”

După ce și-a găsit un nou serviciu (la Ocolul Silvic), nu s-a lăsat de cusut. Coase în continuare, în special ii – pentru ea și pentru cei apropiați. 

Ideea șezătorii i-a venit în 2016. Din toamna anului trecut a început să se întâlnească cu alți iubitori ai artei tradiționale – întâi la Casa de Cultură din Jibou; apoi la Biblioteca din oraș. Și, în cele din urmă, acasă la unii ori la alții. 

 

La o asemenea șezătoare am fost și eu, vara asta. Două lucruri am observant la fața locului: în primul rând, că aici nu se adună doar femei. Am întâlnit un tânăr (Bogdan Alex Ilieș) care deja și-a transformat pasiunea pentru cusut și țesut într-o profesie. Am cunoscut o fetiță care se antrena pentru a-și coase în scurt timp o ie.

În al doilea rând, cei de față nu bârfesc. Se râde mult. Se povestește mult. Se lucrează mult. E multă curăție în tot ceea ce fac cei adunați acolo. Iar intermezzo-urile culinare din timpul șezătorii sunt desăvârșite.

În al treilea rând, toată lumea (cu excepția mea!) devine îndemânatică în preajma doamnei Viorica Marian. Am văzut cusături făcute de persoane care în urmă cu aproape un an jurau că nu au să coasă pe pânză nici măcar o cruciuliță. Iar acum îmi arătau iile ieșite din mâinile lor. Cu ornamente sofisticate, lucrate impecabil, într-un fel care i-ar face invidioși inclusiv pe lucrătorii de broderii de la marile case de modă ale lumii. Am vaga bănuială că mulți dintre aceștia au trecut măcar o dată pe la șezătorile de la Jibou, organizate de doamna Viorica Marian…

Ioana REVNIC

Doamna Viorica Marian e de găsit AICI. 

Sau AICI.

L i k e   u s !