̵ Ajută-mă, robul lui Dumnezeu! Nu mă lăsa afară, nu mă lăsa pradă fiarelor!
I se năzărise sau chiar auzise un glas de femeie? Când bătea vântul printre stâncile din Locul Corabiei, i se părea că aduce cu el urlete de fiare, vaiete omenești, icnetele unor păsări care își izbeau trupul de pietre. Acum ploua de câteva ceasuri, rafalele loveau pereții chiliei, apa se prelingea pe lângă ferestre. Călugărul Martinian asculta zgomotele de afară și se gândea că furtuna nu se va potoli în curând. Își spunea că poate ațipise și visase că, aproape de chilia lui, striga cineva. O femeie!
Cum să răzbească o femeie pe potopul acesta, până aici? se întreba el. Și unui bărbat îi era greu să vină, darămite unei femei. Și ce să caute o femeie afară, în toiul nopții? Precis se înșelase. Asta era o altă încercare pe care o avea de trecut, își zise monahul.
̵ Ajută-mă, cinstite și sfinte părinte!, auzi din nou aceeași voce. M-am rătăcit și nu mai știu încotro să o apuc…
Abia atunci Martinian a privit pe fereastră. În fața chiliei se oprise chiar o femeie. Nu își dădea seama dacă e tânără sau bătrână. În lumina unui fulger, a apucat să vadă doar niște zdrențe care se lipiseră de un trup încovoiat. Le udase ploaia și le umpluse praful purtat de vânt.
„Ce să fac, Doamne? s-a gândit monahul. Tu îmi spui să îi ajut mereu pe cei care au nevoie. Dar eu sunt călugăr, cum să primesc o femeie în chilia mea? Totuși, dacă nu îi îngădui să intre, în scurtă vreme va muri sfâșiată de animalele sălbatice. Doamne, păzește-mă și spune-mi: Ce să fac?
Martinian trăia de 25 de ani în singurătate, într-o chilie din acel munte de lângă Cezareea Palestinei. Părăsise cetatea la 18 ani și decisese să se retragă din lume. Departe de iureșul de zi cu zi, se ruga, postea, ducea o viață sfântă.
Dumnezeu îi dăduse darul de a vindeca bolile. Până și pe demonizați îi tămăduia. Făcea multe minuni, iar locuitorii cetăților din jur vorbeau mult despre curăția sa, despre răbdarea sa, despre râvna sa, despre faptele sale. Acum, Martinian se temea. Se temea că, oricum va alege, va greși într-un fel.
„Doamne, în tine îmi e toată nădejdea, nu mă lăsa să fiu ispitit de diavol. Doamne, păzește-mă!” s-a rugat el înainte de a deschide ușa și de a o chema în chilie pe străina rătăcită.
I-a dat să mănânce, a aprins focul și a lăsat-o să doarmă în prima încăpere a peșterii care îi era casă. El s-a dus în cea mai îndepărtată. S-a rugat din nou, a citit psalmi și s-a culcat. Nu a dormit prea bine. Nici în vis nu-l părăsea gândul că femeia aceea era aproape de el. Nu uita însă nici că îi promisese lui Dumnezeu că va rămâne cast. Abia aștepta să vină dimineața, să o trimită pe călătoare în drumul ei.
În zori, s-a dus la ea. În locul zdrențăroasei pe care o salvase, îl aștepta o doamnă îmbrăcată în haine opulente și împodobită cu bijuterii scumpe. Când a văzut-o, nu a mai recunoscut-o.
̵ Cine ești? a întrebat-o el. De unde ai venit? Ce cauți aici?
̵ Sunt Zoe, i-a răspuns femeia. M-ai primit aseară, în chilia ta! Pentru tine am venit…
*
Zoe locuia în Cezareea și făcea multe păcate trupești. Auzise de Martinian, știa că vindecă bolnavi, că duce o viață sfântă, că se retrăsese din lume la o vârstă fragedă. O contrariase ce povestea lumea despre răbdarea lui, despre credința lui, despre viața sa curată.
̵ Firește că acest bărbat e plin de virtuți! comenta ea. Doar trăiește ca un pustnic! Nu vede femeie niciodată! Îl credeți curajos și incapabil să facă vreun păcat? Vă arăt eu că nu e așa cum credeți! le-a spus ea unor cunoscuți. Voi merge la el. Sigur nu va rămâne indiferent la farmecele mele. Dar dacă – totuși – se va întâmpla asta, va fi demn de laudă și înaintea oamenilor, și înaintea lui Dumnezeu!
După asta, Zoe și-a dezbrăcat hainele lucrate din cele mai sofisticate mătăsuri. Și-a dat jos podoabele. Le-a pus pe toate într-o traistă. S-a îmbrăcat în zdrențe, s-a încins cu o sabie, a încălecat și a pornit spre chilia lui Martinian.
*
̵ Pentru tine am venit… a continuat Zoe. Am venit să-ți spun că te irosești. De ce îți trăiești viața de unul singur? De ce îți obosești trupul cu post? Și, mai ales, de ce te înfrânezi? În ce cărți scrie să nu mănânci, să nu bei, să nu te căsătorești? Chiar Apostolul Pavel a zis: „Cinstită este nunta și patul neîntinat”. Și prorocii au avut soții… Și Avraam, și Isaac. Și Iacov a fost însurat și tot a luptat cu îngerul, iar pe Dumnezeu L-a văzut față către față. Nici Moise nu a trăit singur, iar Dumnezeu nu s-a supărat pentru asta și a vorbit cu el! Însuși David a fost căsătorit, a avut urmași și, până la urmă, a ajuns în împărăția cerească.
Apoi l-a luat de mână, tulburându-l și mai tare.
̵ Și dacă te voi lua de soție, a întrebat-o Martinian, unde te voi duce și cu ce te voi hrăni? Sunt călugăr. Eu nu am nimic…
̵ Nu avea grija asta! i-a răspuns femeia. Doar fii cu mine și lasă-mă să mă bucur de tinerețile tale. Am eu casă și averi, aur și argint, slugi și slujnice. Vei fi stăpânul lor…
Cuvintele și prezența femeii l-au făcut să se piardă cu totul:
̵ Bine! încuviință el. Dar mai așteaptă puțin! Unii oameni au obiceiul să vină la mine pentru binecuvântare! Mă duc să mă uit pe drum, ca nu cumva să apară cineva și să ne găsească aici, împreună. Nu putem să-I ascundem lui Dumnezeu păcatul nostru, dar măcar de oameni putem să-l tăinuim, ca să nu ne vorbească de rău.
Martinian a ieșit din chilie, a urcat pe o piatră înaltă și a cercetat drumul pe care veneau la el oamenii. S-a uitat în stânga, în dreapta… Nu era nimeni. Dar la câțiva pași de încăperea unde-l aștepta femeia cu care urma să trăiască s-a întâmplat ceva! Dumnezeu s-a milostivit de îndelunga lui asceză și i-a schimbat inima. I-a alungat gândul cel rău și i-a dat gândul bun. Deodată, Martinian și-a amintit de promisiunea pe care I-o făcuse lui Dumnezeu. Și-a amintit de viața sa, pe care Lui I-o dăruise, nu altcuiva…
A luat atunci niște vreascuri uscate, le-a dus în chilie, le-a dat foc, s-a descălțat și a intrat în flăcări. Își spunea că, dacă tot vrea să păcătuiască, întâi să se lase mistuit de focul pământesc, ca să vadă cum va răbda pe lumea cealaltă și focul cel veșnic.
Ardea și se certa pe sine. Doar pe sine, căci pe femeie nu o considera cu nimic vinovată. Își zicea că, la fel ca el, și ea căzuse pentru o clipă în puterea celui rău…
A ieșit și a intrat în foc până când nu a mai putut să rabde durerile.
̵ Doamne, Dumnezeul meu, fii milostiv și iartă-mă! se ruga el. Tu știi inima mea, știi că Te-am iubit din tinerețile mele și pentru Tine mi-am dat trupul în focul acesta. Iartă-mi, Doamne, slăbiciunea…
Când Zoe l-a văzut ce face, s-a cutremurat, conștiința ei s-a deșteptat, și-a cerut iertare și a promis că – din clipa aceea – nu se va mai întoarce la viața de dinainte. Va lăsa totul și i se va dărui lui Dumnezeu. Monahul a binecuvântat-o și a sfătuit-o să meargă la Betleem, unde o fecioară, Paulina, zidise o mănăstire și să rămână acolo. Zoe l-a ascultat. A petrecut alături de Sfânta Paulina 12 ani în post și rugăciune. Spre sfârșitul vieții, a făcut minuni. De exemplu, a vindecat o femeie pe care o dureau cumplit ochii, iar aceasta s-a călugărit și a rămas la mănăstirea lor.
Ce a făcut Martinian, după plecarea ei?
După ce și-a îngrijit rănile și-a așteptat vreo șase luni, ca să se vindece, s-a gândit să părăsească Locul Corabiei. A hotărât să meargă undeva unde să nu îl știe nimeni și, mai ales, unde să nu mai ajungă la el nicio femeie.
A tot umblat, până a găsit o stâncă în mijlocul mării. De acolo, nu se vedea nicăieri nicio palmă de uscat. Un timp, acea stâncă i-a fost casă. Cum supraviețuia? Un corăbier îi aducea pâine și apă, de două-trei ori pe an. Martinian i-a cerut și niște ramuri de finic, să împletească tot felul de lucruri, să le vândă corăbierul la târg și din câștigul acela să îi cumpere hrană.
Dar într-o zi s-a iscat o furtună pe mare și-a scufundat o corabie. Dintre toți călătorii, a supraviețuit doar o fecioară care a plutit pe o scândură până la stânca lui Martinian. „Doamne, ajută-mă!” a strigat din nou bărbatul care a simțit că iar e pus la încercare. În el se dădea o nouă luptă. Era conștient că tânăra va pieri în scurt timp, dacă nu o va salva. Dar știa că nici nu va putea să stea în preajma ei. Unde să fugă, în mijlocul apelor? se întreba el. Unde să se ascundă? Ce să facă?
Până la urmă, a scos-o pe femeie din apă. Când a văzut-o cât e de frumoasă, și-a dat seama că nu pot să stea împreună, pentru multă vreme: „Ar fi ca și cum am lăsa fânul lângă foc” i-a zis el.
Fecioara, pe nume Fotinia a rămas pe stâncă până la sfârșitul vieții. S-a îngrijit să îi aducă hrană corăbierul care îl ajutase pe călugăr.
După ce și-a luat rămas-bun de la Fotinia, Martinian s-a rugat și s-a aruncat în valuri. A început să înoate, fără să știe UNDE va ajunge sau DACĂ va izbuti să ajungă undeva, mai ales că puterile îl părăseau și la orizont nu vedea nicio fâșie de pământ.
Dumnezeu a trimis însă doi delfini, să îl ajute. Aceștia l-au purtat în spate, până ce l-au scos la un liman. Odată salvat, și-a petrecut viața umblând din cetate în cetate, ca să propovăduiască Evanghelia. Timp de doi ani, a călătorit prin 164 de cetăți, până a ajuns la Atena.
Simțindu-și sfârșitul aproape, a intrat în biserică, a căzut la pământ și i-a rugat pe credincioși să cheme un episcop. Auzindu-i cererea, respectivii l-au crezut nebun. Dar episcopul, care îi cunoștea faptele, care se rugase să îl întâlnească, a alergat într-un suflet la Martinian. Când călugărul l-a văzut pe episcop, o bucurie calmă l-a cuprins. Ar fi vrut să se ridice de la pământ, să îl întâmpine cum se cuvenea. Dar trupul nu-l mai asculta.
Monahul a mai putut să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru toate, zicând „Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu”; și, după ce și-a făcut semnul crucii, să-i zică ierarhului: „Părinte, dă-mă lui Dumnezeu”. Iar dorința i s-a împlinit…
*
Zoe, Martinian, Fotinia.
Toți trei au devenit sfinți și toți trei sunt pomeniți în 13 februarie, chiar dacă doar numele Sfântului Martinian e consemnat în calendare. Ei sunt ocrotitorii celor care se străduiesc să își păstreze castitatea sau să își recapete curăția trupească, după o viață dezordonată.
Dar la ce îi folosește cuiva din secolul 21 să știe ce li s-a întâmplat acestor oameni care-au trăit cu 17 secole în urmă? Ce rost are să vorbim azi despre castitate și despre loialitate? (În cazul lui Martinian, e vorba de loialitatea față de Dumnezeu…) Să-ți păzești azi curăția trupească poate părea, dacă nu greu de imaginat, atunci (măcar!) demodat.
Experiențele prin care a trecut Sfântul Martinian arată că un om – oricât de „antrenat” duhovnicește ar fi – are parte și de ispite, și de momente de slăbiciune. Mai arată că nu poți lupta de unul singur cu o pornire altminteri naturală, dar care uneori îți domină voința și se împotrivește rațiunii. În bătăliile sale, Martinian are două „arme”: rugăciunea și fuga, mai exact îndepărtarea voluntară de ceea ce l-ar putea face să greșească.
Îl simt foarte apropiat pe Sfântul Martinian. Dacă suntem sinceri, ne regăsim în frământările și în ezitările lui. Iar momentele în care își ascultă glasul conștiinței și îl urmează sunt adevărate minuni, care sunt însă accesibile oricui, deci și nouă – celor de azi.
Sfântul Martinian mi-e drag pentru că nu dă vina pe nimeni, când este pe punctul de a greși. Nu o învinuiește nicio clipă pe ademenitoarea Zoe, ci îi pune rătăcirile pe seama celui necurat. Martinian pe el se ceartă pentru șovăirile sale, cu el lucrează pentru a nu devia de la un drum bun, pe care singur și l-a ales.
Eu văd în faptele lui responsabilitate, onestitate și-n primul rând bărbăție. Pe lângă credința pe care a „crescut-o” în sine, întreaga viață.
Text de Ioana Revnic,
coordonatoarea proiectului „Spune-mi o poveste pentru suflet”
Text scris pentru #ȘcoalaDeDuminicăLaBasilica
În icoană – Sfinții Zoe, Martinian și Fotinia
