Viorica Oleinic: Cum ar fi lumea fără profesori?…

Entuziasm. Bucurie de a împărtăși. Aviditate de a învăța. Smerenie intelectuală. Pasiune. Implicare. Dorință neostoită de autodepășire. Fermitate. Minte deschisă. Talent. Demnitate. Știința de a-i face pe copii să învețe și să se simtă importanți. Creativitate.

O flacără care  nu se stinge și care, sub ochii tăi, ia forme dintre cele mai neașteptate. 

Acestea sunt câteva lucruri care îmi vin în minte când mă gândesc la Viorica Oleinic, profesoară de limba română din Chișinău.

Pe Viorica Oleinic am cunoscut-o în urmă cu doi ani, într-o toamnă, la Cluj.

Amândouă eram cu elevii noștri la Școala solomonarilor lui Solomon Marcus, organizată la încheierea Lecturiadei elevilor, un concurs școlar deosebit inițiat, gândit și regizat de o profesoară excepțională, doamna Monica Onojescu – Un om neobișnuit.

De atunci, eu și Viorica nu am mai întrerupt legătura. Schimbăm mesaje. Și vorbim la telefon, din când în când. O urmăresc de la distanță, pe Facebook, și învăț de la ea. 

Pentru ca să o cunoască și mai multă lume, am plănuit – fără să-i spun – să îi iau un interviu. Așa că i-am trimis câteva întrebări, însoțite de rugămintea de a scrie două-trei rânduri, la fiecare. I-am lăsat impresia că fac un sondaj, printre profesori. Mizam însă pe faptul că se va lăsa prinsă de plăcerea confesiunii. Că va scrie mult. Că îmi va răspunde cu aceeași ardoare pe care o pune în tot ce face. 

***

Dragă Viorica, de ce ai ales să te faci profesoară?

Ioana, dacă aș răspunde că profesia m-a ales pe mine, aș da, probabil, un răspuns patetic. Dar altfel chiar nu știu cum să răspund. Încerc să depăn amintirile și pot identifica în firul lor câteva noduri semnificative, în care se concentrează această alegere.

Întâi de toate, asta am văzut acasă, în acest mediu am crescut: mi-am văzut, de mică, părinții aplecați deasupra ,,planurilor” (așa se zicea în școala sovietică proiectelor de lecție) și asta am hotărât, tot din copilărie, că voi face și eu. Adevărat, am vrut prin clasa întâia să mă fac și cosmonaută! Dar a fost o idee, nu și o intenție. În rest, știam în sinea mea că voi fi profesoară. Cineva ar putea spune că nu am avut de unde alege, că nu m-am informat suficient, că am fost, atunci, limitată în oportunități. Eu prefer să explic alegerea prin „determinismul” lui Zola. Dar și folclorul nostru a zis-o mucalit de tot: „Ce se naște din pisică șoareci mănâncă”.

De când mă țin minte aflând ceva nou, în materie de cunoștințe, îmi amintesc și necesitatea acută de a spune cuiva, de a da mai departe. Dacă nu spun, dacă las doar pentru mine, fierb, explodez. Doar lumea e plină de atâtea lucruri interesante și ele trebuie cunoscute! Cum să nu împărtășesc și altora? Cred că și această trăire constantă a determinat alegerea profesiei. Învățătorul de asta e și învățător, pentru că învață, din cărți și de la toate, și îi învață pe alții, ajutându-i să descopere lumea din jur: oamenii, cărțile, mecanismele limbii, istoria cuvintelor, istoria ideilor.

Îmi amintesc de mama care mi-a zis odată foarte matur, după ce am explicat unei colege tema la matematică: „Te-am ascultat cum îi explicai. Și ai făcut-o bine, foarte clar și simplu”. Am întrebat-o ce e deosebit în asta și ea mi-a răspuns că nu toată lumea o poate face, nici chiar toți profesorii nu pot explica simplu și clar. Acest episod mi s-a întipărit în memorie și mi-a alimentat tainic convingerea că asta e menirea mea: să explic lucruri și să-i ajut pe ceilalți să înțeleagă că nu sunt atât de complicate. Apropo de explicat, aș polemiza cu William George Ward, autorul aforismului „Profesorul mediocru spune. Profesorul bun explică și demonstrează. Profesorul perfect inspiră”. Un profesor, când își asumă ceea ce are de făcut, și spune, și explică, și inspiră. Este total!

Te-ai gândit vreodată să renunți la această meserie? Dacă nu ai fi fost profesoară, ce îndeletnicire ai fi ales?

După absolvirea gimnaziului, sora mea mijlocie, unica „ne-profesoară” dintre cele trei fete câte suntem la părinți, a încercat o discuție cu mine și mama: de ce să urmez Școala Pedagogică din Orhei? Să adorm ca ei, părinții, peste cărți și să mă trezesc tot peste cărți? Să nu-mi ajungă și mie toată viața bani, de la salariu la salariu? Ce alternative sunt? am întrebat. De exemplu, contabilă, a răspuns. Răspunsul ei m-a înverșunat: cum adică, contabilă?! Sora mea a lăsat, neputincioasă, mâinile în jos.

Adevărul este că aș fi putut, la un moment dat, să devin și contabilă. În timpul celei de-a doua maternități am simțit nevoia de a învăța din nou. Îmi doream încă o facultate. Nu mă întreba de ce, că nu aș ști ce să răspund. Aș fi optat pentru psihologie. O discuție cu o profesoară amică, la sfaturile căreia țineam, m-a determinat să schimb total vectorul: îți ajunge atâta pedagogie, ieși din „pătrățelul” tău, du-te la economie, la contabilitate, la altceva! Poate te ajută să ieși odată și din învățământ!

Mi s-a părut atât de interesantă această perspectivă (să ies din pătrățel, pentru că din învățământ nu mă vedeam ieșind), încât am depus actele la Academia de Studii Economice din Moldova, la Facultatea de Business și Administrarea Afacerilor. Au fost patru ani provocatori de studiu de la distanță, cu economie, contabilitate, antreprenoriat, geopolitică și mult management.

Așadar, sunt licențiată în management. Am fost pe punctul de a încerca o mică activitate de antreprenoriat. Îmi revăd notițele, pașii, chiar demersurile de la Pretura sect. Botanica. Cred că m-aș fi descurcat… Îmi doream o activitate măruntă, de acest fel, și niște lecții în școală. Nu-mi imaginam nici pentru o clipă să abandonez școala! Dar a intervenit soțul care mi-a zis că aș putea să-l ajut pe el în ceea ce face… Pe scurt, am renunțat. Iar el a continuat să se descurce fără mine.

Acum, peste ani, cred că hotărârea mea de atunci nu a fost destul de fermă. Gestul soțului a fost „scuza” mea. Atunci, am revenit în școală cu noi forțe. În același an, m-am avântat în concursul republican „Pedagogul anului”. Am ieșit cu locul doi pe municipiu, la câteva puncte diferență de locul întâi și fără locul trei în acel an. Locul trei nu s-a dat, pentru că era nesemnificativă diferența de puncte dintre mine și cealaltă profesoară, cu locul întâi, și foarte mare diferența dintre mine și cea care ar fi urmat să se claseze pe locul trei. Deci, locul doi nu mi-a permis să acced spre etapa republicană. Acum contează mai puțin aceasta. Acum contează să privesc în urmă și să mă văd curajoasă și determinată.
Cât despre ASEM și facultatea de business, prefer să cred că a fost cel mai lung, dar și cel mai convingător drum al meu de reîntoarcere acolo unde știu că pot face lucrurile bine. Deși, în sinea mea, știu că și faptul de a fi licențiată în management o să dea roade, pentru că nimic din ceea ce se întâmplă nu este întâmplător.

 Care sunt, din punctul tău de vedere, cele mai importante 3 calități ale unui profesor?

Care sunt, după părerea ta, cele mai frecvente trei greșeli ale profesorilor?

1. L-au rătăcit pe Micul Prinț din ei.
2. S-au încorsetat în principii, rigori și exigențe, au înțepenit în lumea lor, au uitat să rămână empatici.
3. Au pierdut sentimentul de AGAPE, explicat în Noul Testament drept dragoste care nu are pretenții din partea celuilalt, care este necondiționată, neschimbătoare, inepuizabilă, care se dă pe sine până la capăt și este cea mai minunată.

Ai lucrat în învățământul de stat; lucrezi în învățământul privat. Există, la voi, deosebiri majore între învățământul public și cel particular?

Ioana, nu există deosebiri de programă, pentru că ea este obligatorie și vine de la minister. Ar fi multe de spus la capitolul diferențe, dar am să punctez doar una, care pentru mine a rămas definitorie. În școala privată am învățat să abordez elevul în mod particular. Îmi amintesc o neînțelegere de cândva cu o elevă. O bună colegă, când i-am povestit incidentul, m-a întrebat calm, dar, mai ales, firesc: „Ai încercat să vorbești cu ea aparte?”. Iată cum o întrebare, venită ca o sugestie, nu ca un reproș, m-a ajutat să înțeleg unde greșesc, unde greșeam până atunci. Așadar, abordarea individuală, valoroasă de altfel, am învățat-o în școala privată.

Am văzut că, pe Facebook, ți-ai pus la fotografia de profil o ramă în care scria „onorată să fiu pedagog”. Și ai mărturisit că tu chiar crezi în această afirmație. Ce îți alimentează entuziasmul acesta, credința aceasta – mai ales că, oricât și-ar dori ei, profesorii nu au un statut privilegiat; nici un impact COLOSAL în viața a MILIOANE DE MILIOANE de copii.

Sunt onorată să fiu pedagog, indiferent de faptul că, deseori, sistemul, școala ca instituție, s-a compromis. Și pronunț acest „onorată” sincer și firesc, indiferent că o fac sub auspiciile începutului de an sau ale situației create de pandemie, sau în lumina sărbătorilor naționale sau în lumina timidă a zorilor de zi. Am învățat, între timp, să fiu autonomă. Nu sunt responsabilă pentru tot ce se întâmplă în învățământ și nu mă reprezintă. Aceasta nu înseamnă indiferență, ci înseamnă a face, a promova schimbarea începând cu mine însămi. Aceasta înseamnă a fi proactiv. Și de foarte mult timp nu mă mai întreb cât de privilegiat este statutul profesorului în societate. E suficient ca eu să știu că valorez prin ceea ce sunt și fac. Nu cred că o floare de mușețel își lasă corola în jos, pălind în fața orhideei sau a trandafirului. Nici florile, nici iarba nu se întreabă ce statut au. Zău, ar trebui să învățăm de la flori!

Profesia mea și a ta e valoroasă în sine, indiferent de statutul uman al fiecărui profesor în parte. Cum ar fi lumea fără profesori?… Altceva este că ceilalți ne percep din perspectiva omului care suntem, deci, a statutului uman pe care îl deținem. Și tare mi-ar plăcea să tindem cu toții spre armonie! Vorba lui Creangă, n-ar fi rău să fie bine!

Iar impactul pe care îl are profesorul în societate, despre care întrebi, e definitoriu, indiferent de faptul că ceilalți îl recunosc, îl conștientizează sau nu. Copiii nu-și dau seama, propriu-zis, de cum cresc și se formează. Ei nu se pot vedea dintr-o parte, din afara procesului. Dar dacă acest lucru ar fi posibil, dacă s-ar vedea crescând asemenea unei plante, ar conștientiza că unul dintre grădinari, alături de părinți, este și profesorul. Fie că acesta are un chip complex, compus din sclipirile de ochi ale tuturor profesorilor din viața sa, fie că acest chip se compune din imaginea a doar câțiva dintre profesorii săi sau chiar dacă acest chip se identifică cu cel al unui SINGUR profesor. Impactul rămâne același.

Știi pe cineva realizat, care s-a format fără școală? Fără citit, scris, matematică, ortografie, vorbire, cunoștințe despre plante, animale, fenomene? Chiar cei care nu i-au agreat, din anumite motive, pe profesori când au fost elevi, vor căuta profesori buni când vor ajunge ei înșiși părinți, pentru copiii lor.

Și încă ceva: am citit o parabolă frumoasă despre faptul că în Japonia, la apariția Împăratului, când toți supușii se ridică, așezat rămâne doar Învățătorul. Înțelegem cu toții de ce. O fi adevăr, o fi mit? Prețioasă este abordarea! Apropo, sunt prietenă pe Facebook cu o eleva din fosta mea instituție, căreia eu nu i-am fost profesoară. Dar cândva, ea mi-a cerut o părere despre facultate, având încredere în mine. Și iată că de la acea primă interacțiune tot comunicăm, pentru că ne simțim pe aceeași lungime de undă. Ea este căsătorită în Japonia și este o bună cunoscătoare a acestei culturi. O voi întreba despre împărat și învățător, pentru că ceea ce știu eu despre împărații japonezi se caracterizează prin sintagma „uimire și cutremur”, titlul unui roman al lui Amélie Nothomb. Apropo, anume facultatea i-a determinat viața de mai departe, iar eu țin legătura cu ea, indiferent de distanță și fus orar. Ioana, iată impactul!

Și ultimul răspuns, necerut de tine:
Ți-am spus că voi răspunde la întrebări, fără sa pun eu întrebări despre intenția ta. În plus, în acest interviu, m-am proiectat pe mine însămi într-o lumină favorabilă și am repetat în mai multe rânduri cuvântul „bine”, cu referire la mine. Am răspuns sincer, triind orice manifestare de modestie.

Și iată de ce: Cred că e cazul ca media să dea multe, dar foarte multe, interviuri cu cei care chiar fac ceva în societate, inclusiv cu profesorii. Or, asistăm la tot felul de cancanuri și excursii prin debaralele „vedetelor”.
Cred că o expunere de opinie poate inspira și determina. Eu m-am format din suma tuturor impacturilor asupra mea, venite din partea numeroșilor profesioniști de la care am avut ce învăța. A împărtăși nu înseamnă a te lăuda, înseamnă a împărți, a dărui: energie, idei, cunoștințe.

Cred că orice interviu te face să reflectezi, să te analizezi și să-ți asumi responsabilitatea pentru ceea ce afirmi. A spune că aș fi bună în domeniul meu nu este, doamne ferește, vreo manifestare de orgoliu și de superioritate. Este un fel de autosuficiență, dar aici rămâne și mult loc pentru conștientizarea carențelor, a eșecurilor, a cunoștințelor lipsă și a cărților necesare, necitite încă.

Un interviu cu Viorica Oleinic, de Ioana Revnic

80/#100denume
Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui.