Masthead header

Fiara

Când eu l-am văzut prima oară, m-am gândit la Chriștii din picturile lui El Greco. Pe-atunci avea cu puțin peste 33 de ani. Mă enerva admirația cu care îl priveau mai ales credincioasele din grupul meu. Mă intriga cumințirea care trecea din el – în fiecare om, atunci când stătea de vorbă cu cineva. Nu înțelegeam dorința celor din jur de a-i sta în preajmă. Și, mai ales, încrederea cu care îi cereau sfaturi. Aveam să aflu că mulți nu erau la primele întâlniri sfătuitoare. Și că aproape toți făceau întocmai ce le spunea.

 

Ce-o fi fiind cu acest prea tânăr ieromonah – mă întrebam – de oamenii ajung să nu-i mai iasă din cuvânt? De unde i-o fi venind înțelepciunea? O fi având harul lui (pentru care oricum nu avea niciun merit) chiar atât de multă putere de subjugare?

*

Toma rămâne, deocamdată, apostolul meu preferat. E, altminteri, și singurul pe care – în unele trăiri – l-aș putea întrece.

*

Din curiozitate și ca să fiu în rând cu lumea, la vremea aceea eu și călugărul-preot am schimbat câteva vorbe.

Nu mai știu ce l-oi fi întrebat. Nici ce-mi va fi răspuns. Țin minte însă potolirea ce îmi venea în flux, peste minte, pe măsură ce el îmi vorbea.

*

O fiară uriașă – orgoliul meu – se ghemuise într-un loc ferit, din mine, cu botul pe labele de dinainte. Și încetase să ragă.

*

Un sfat adevărat i-am cerut după vreo zece ani, când s-a întâmplat să ne revedem și să mă recunoască. Ne plimbam prin cimitirul mănăstirii la care îl întâlnisem prima oară. Mă ducea la mormântul unui monah despre care citisem în cărți.

S-a interesat ce mai fac. Atât mi-a trebuit! M-am agățat de întrebarea lui și-am început să turui:

– Știți, eu scriu! Pe lângă faptul că-mi fac meseria de dimineață până seara… Uitați, de exemplu scriu despre această carte… Și i-am arătat romanul pe care îl aveam în poșetă. E al unei scriitoare din Basarabia. Scriu despre literatura română din Moldova, pentru că…

– Pentru că? a continuat el…

– Am gânduri mari.

– Ce gânduri?

– Vreau să mi se ridice, acolo, la ei, o statuie…

A tăcut, căci ajunseserăm în dreptul gropii. Eu am aprins o lumânare. El a zis o rugăciune.

– Știți…, am reînceput eu pe drumul de întoarcere, ca să alung domolirea aceea care începea să crească în mine și care mă incomoda… Cu cine ar trebui să vorbesc, ca să mă îngroape și pe mine aici? Cunosc, iacătă, un mort. M-aș simți în siguranță. Primăvara mi-ar crește pe mormânt lalele, narcise și zambile. Vara – floarea-soarelui. Iar toamna…, în sfârșit, toamna oricum e frumos. Da, da, da! Mirenii nu se îngroapă în cimitire călugărești. Aș fi – deci – o excepție. Dar ce să fac, ca să se întâmple asta?

Vreau, așadar, un sfat…

Până să răspundă, am străbătut cărăruile care duceau, în labirint, spre ieșirea din cimitir. Am coborât o pantă, până la biserica din lemn din curtea mănăstirii. Am înconjurat lăcașul, ca să ajungem pe singura alee pietruită, din curte, luând-o încet spre poartă.

– Ei, ce credeți? am insistat eu, la despărțire.

– Despre ce? mi-a replicat, ca și cum ar fi uitat deja ce-l întrebasem adineauri.

– Despre mormânt, despre ce altceva?

Cu dreapta lui de Christ din picturile de El Greco, a desenat – asupra mea – o binecuvântare. A dat la o parte poarta. A surâs.

– Ce zic eu?

– Da…

– Despre mormânt?

– Îhm!…

– Cred că e mai plauzibil ca – trăind în lume – să vi se ridice într-o zi o statuie…

Ioana Revnic

 

Fotografii: Detalii – Biserica din lemn din Prodănești, județul Sălaj, sursă foto Sălajul pur și simplu

Foto cover – Orgoliu, de Constantin Brâncuși

 

Your email is never published or shared. Required fields are marked *

*

*

L i k e   u s !