Masthead header

Cu „țiganii”, la mare

foto cover

Amiază. Un golf pe malul Mării Negre. Încă nu e foarte aglomerat, dar se vede (și, mai ales, se aude) că sunt mulți copii. Cu tot cu părinții lor care, de cele mai multe ori, mă obosesc mai tare decât odraslele.

Sunt într-o perioadă în care nu mă mai deranjează nimic. Și toate frământările mi se par inutile, insignifiante.

Îmi așez prosopul la întâmplare, cam la vreo 2 metri de cel mai apropiat cearceaf. Nu mă uit cine sunt proprietarii, sunt preocupată doar de verificarea temperaturii apei.

În general, evit orice conversație pe malul mării. În special pe acelea cu necunoscuți care-și dau cu părerea și sunt nerăbdători să mai „socializeze”. De aceea, tresar când o doamnă se apropie de mine și-mi spune conspirativ:

– Nu v-ați așezat bine acolo – n-ați văzut că sunt țigani lângă dumneavoastră? Ăștia fură orice, urmăresc pe toată lumea. Nici nu-ți dai seama când au plecat cu ceva care nu e-al lor.

M-am uitat la ea alb, fără să spun vreun cuvânt, fără să schițez vreun zâmbet. Speram să plece. N-a făcut-o, firește. A insistat.

– Sunt atâtea locuri libere – de ce v-ați așezat tocmai aici?

M-am hotărât să-i răspund neutru:

– Doamnă, n-am nimic valoros. Vreo 15 lei și telefonul. Iar smart-phone-urile tuturor de pe plajă sunt mult mai scumpe și mai „deștepte” decât cel pe care-l posed.

Tonul meu a fost tăios. Foarte tăios. Drept care, ofensată, doamna mi-a întors spatele, murmurând ceva  neinteligibil.

Am copilărit printre „țigani”. Și la școală (eram la Liceul de Muzică), și acasă. Fără să-mi dau seama că sunt „altfel”, înainte să mi se atragă atenția. Da, erau mai închiși la culoare decât mine, o șatenă cu pielea (mult prea) albă. Dar în septembrie, când ne revedeam, aveam și eu aceeași culoare ca și ei, culoare care, de altfel, mă făcea foarte mândră. Aș putea spune că-i invidiam pentru că la ei bronzul ținea tot timpul anului.

În rest, erau foarte talentați. E-adevărat că se auzeau tot timpul comentarii de genul „Of, țiganul ăsta! Brânză bună în burduf de câine… Așa de talentat, dar așa de leneș!”. Totuși,  niciunul n-a ajuns pe stradă, n-a furat, n-a violat etc. Dimpotrivă.

foto după paragraful cu școala

Până să ne demoleze Ceaușescu, am locuit într-un colț din vechiul București, ce se întindea de la Crucea de Piatră spre Nerva Traian. Se discuta că fusese un cartier al evreilor care emigraseră, iar în casele lor veniseră aceiași țigani. Deși aveam o curte imensă, farmecul era să ne jucăm pe stradă. Mai ales că trecea o mașină la câteva ore pe-acolo. Îmi plăcea teribil un băiat cu vreo 4 ani mai mare decât mine care era brunet (foarte brunet) și cu ochii verzi. La cei 10 ani ai mei, mi se părea idealul de frumusețe.

Într-o seară de vară, o vecină (fără copii, dar cu 30 de pisici) a abordat-o pe mama la gard.

– Doamna Roșianu, știți cu cine-și petrece timpul fata dumneavoastră? Cu toți țiganii de pe stradă. Păi e posibil? Păcat de familia dumneavoastră. O să ajungă să-njure ca la ușa cortului. Și cine-știe ce-o să mai facă…

Ascultam conversația de la geamul camerei mele și așteptam speriată răspunsul mamei. Nu știam exact care dintre cei de pe stradă erau țiganii la care făcea referire doamna Sima (întâmplător, era chiar nepoata lui Horia Sima!), dar mi-era o teamă cumplită că nu voi mai putea sta cu „iubirea vieții mele”.

Replica mamei a fost scurtă și liniștitoare pentru mine:

– Se joacă cu copii, doamnă. Și se joacă frumos, îi urmăresc aproape tot timpul. Dar dumneavoastră nu aveți copii, e greu să înțelegeți.

Și a plecat. Am răsuflat ușurată – eram la fel de liberă ca și până atunci.

 

Poveștile ar putea continua, dar n-are rost să mă lungesc. Dincolo de povești, însă, a stat o realitate permanentă: când am fost furată, făptașii au fost niște colegi de facultate (la Medicină) unde nu existau decât „români puri”; când am auzit înjurături oribile, glasurile care le rosteau erau ale acelorași românași; când s-a vorbit de violuri (mai mult sau mai puțin mediatizate), autorii erau tot niște albi imaculați.

Și reversul medaliei e-adevărat. Și printre ei, printre „țigani”, sunt și hoți, și bădărani ș.a.m.d. Așa cum sunt sigură că există în toate rasele „pure” cărora, însă, nu le pune nimeni „etichete”.

 

Să amintesc, în trecere, că, de-atunci, în adolescență, m-am mai îndrăgostit de vreo 2 bruneți (foarte bruneți!). 🙂

Finalul de azi de pe plajă? Simplu – când am intrat să înot, am rugat-o pe cea care venise la mare cu vreo 5 copii să se uite și la prosopul meu. Zâmbetul cu care mi-a întâmpinat solicitarea a spus multe.

În plus, ea nu țipa isteric la copiii ei mulți, bruneți sau blonzi. Și „țigani”.

 Odilia ROȘIANU

redactor șef ,,Literatura de azi”

Sursa foto: supertari.ro

L i k e   u s !