Masthead header

Ca în Noaptea de Sânziene…

Sânziene

Multă vreme, cele mai inspirate declaraţii de iubire mi s-au părut scrise de alţii. În cărţi.

La optsprezece ani, i-am trimis cuiva un răvaş îndrăgostit, în care îl parafrazam pe Macedonski (schimbând, de fapt, genul expeditorului). Însemnarea mi-o notasem pe coperta manualului de Limba română şi-o învăţasem pe de dinafară. Se asorta perfect cu felul meu de-a iubi – atunci: Aş vrea ca să concentrez într-un minut viaţa omenirei întregi şi acel minut să ţi-l jertfesc ţie, – atâta de mult te iubesc! Aş vrea ca lipită de corpul tău să mi se deschidă toate vinele pentru ca sângele meu să pătrundă în vinele tale şi să curgă amestecat, împreună cu sângele tău, – atâta de mult te iubesc! Aş vrea, nesimţitoare, să-mi smulg inima din piept şi s-o arunc câinilor ca s-o mănânce, pentru ca să n-o mai simt că bate la vederea ta, – atâta de mult te iubesc!

Mai târziu, i-am descoperit pe Ştefan şi Ileana, eroii lui Mircea Eliade, din Noaptea de Sânziene. Am citit romanul de mai multe ori, la câţiva ani distanţă, iar Ştefan şi Ileana au rămas, pentru mine, îndrăgostiţii cei mai apropiaţi de imaginea idealizată a unui anume fel de a iubi.

Ştiu – încă – mărturisirea pe care femeia i-o face bărbatului, înainte ca amândoi să se-avânte cu maşina, pe vecie, într-o prăpastie: Am fost blestemată să te iubesc. Te voi iubi probabil până în ultima clipă a vieţii mele. Aşa am fost blestemată, aşa mi-a fost ursita. Dacă voi trăi încă cincizeci sau o sută de ani, şi voi avea copii, şi copiii mei vor avea şi ei copii, şi peste cincizeci sau o sută de ani voi muri înconjurată de copii şi de copiii copiilor mei, în clipa morţii voi striga acelaşi nume pe care-l strig de doisprezece ani încoace, voi striga: Ştefan! Şi-ti voi mai spune, aşa cum îţi spun şi-acum, de câte ori mă trezeşti nopţile, ca nu te-am iubit decât pe tine. Şi dacă, aşa cum e probabil, înstrainată printre străini, cu copii şi nepoţi care nu vor şti un cuvânt româneşte, dacă atunci, bătrână, nu-mi voi mai aduce aminte aproape nimic din limba care a fost cândva a mea, în clipa morţii îţi voi spune că te iubesc, în româneşte…

Acum, când îmi închipui că singura dragoste exclusivă e aceea dintre mamă şi pruncul ei cât timp mama îl poartă în pântece; când – totuşi – îmi dau ghes să cred că între un el şi o ea or fi fiind măcar legături sufleteşti de nedesfăcut; când într-o pereche dependenţele afective îmi par mai păguboase decât toate celelalte dependenţe la un loc, cea mai sinceră declaraţie de dragoste (furată din cărţi) pe care i-aş spune-o unui bărbat iubit e făcută din vorbele lui Constantin Noica:

Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult, încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi.

Ioana REVNIC

Sursă foto – Pixadus

L i k e   u s !