Masthead header

Răzvan PETRESCU – Scrisoare de octombrie

Octombrie

În primul rând îmi place cum dormi. Dormi ca şi cum lumea n-ar exista, te întinzi de parcă frunzele şi cerul nu şi-ar schimba în aceeaşi clipă culorile, dormi ca şi cum Dumnezeu i-ar fi făcut pe oameni dormind, într-un târziu moment de tandreţe sau supremă oboseală, sau poate pentru a nu mai zări cuvântul disperare decât în somn, pe întuneric, orbitoarea veioză aprinsă la sfârşit de săptămână lustruind până la incandescenţă în special această vocabulă, restul rămânând mai mult sau mai puţin în obscuritate, cu părul răsfirat pe nasul meu, mirosind a portocală, pe cearşaf, prin tot patul, până la etajul întâi unde sperie femeia de serviciu, dormi cu o mână ieşind de sub pătură într-un stop cadru al degetelor subţiri, albe şi ameninţate de tăblia imitaţie de mahon a patului, dans subtil şi tragic pândit de toate tăbliile de lemn ale lumii, tresar dureros când îţi văd mâinile, ridate şi fragile ca o dimineaţă de toamnă, când te privesc cum stai cu capul ascuns sub pernă, dormi profund, de parcă ai fi un submarin cu tancurile de aer golite, un pui de focă patinând prin luna ianuarie, un peşte exotic cu aripioarele dorsale date cu lac de culoarea mării, într-un camuflaj perfect, pentru a nu fi observată de pe vaporaşul cel rău de unde se aruncă grenade împotriva oricărui submersibil, fie el şi imaginar, dormi senin – şi asta chiar atunci când încep să mă conving că totul nu-i decât un vis, poate al tău, şi un vecin se apucă să alerge prin apartament -, dormi destinsă sau încruntată, dormi vesel, uneori mai şi zâmbeşti, şi mârâi, cine ştie ce căţei abandonaţi îţi trec pe sub pleoape, şi îi mângâi, şi le vorbeşti, îi scarpini, dormi adânc, ca o paralitică, cu faţa-n jos, respirând neauzit, dormi precum cineva / ceva care nu-i trecut încă în dicţionarul de sinonime, dar tot cade din Ursa Mare în patul meu şi numai cele zece degete de la picioare mă readuc la realitate, nu, nu e vreun înger, nici măcar unul ce-ar putea figura, prin sânii lui patetici, în pomul de Crăciun, şi nici o ipostază inedită a lui Hermes, privit din spate, cu sandale italieneşti, pentru că, totuşi, zece degete nu pot înlocui două aripi, aşa că dormi graţioasă ca o balerină de zăpadă, indiferentă la muzica lumii interpretată la talgere, din nefericire niciun coregraf nu a izbutit să realizeze un spectacol pe această temă, pur şi simplu nu i-a trecut niciunuia prin minte subiectul, o femeie frumoasă care doarme, fără să sforăie, să facă triluri, salturi, ori alte mişcări bruşte care sperie iepurii albi din alte vise, dansând încet în ritmul nopţii şi-atât, muzica ei fiind însăşi tristeţea definitivă a magicului, a blocului din faţă, sau poate că maeştrii de balet s-au simţit intimidaţi de scândurile scenei pe care de regulă nu se-ntâmplă nimic în schimb scârţâie îngrozitor, imitând astfel, în cel mai bun caz, moartea unui personaj neimportant în actul doi, cu acompaniament la percuţie, dormi, se pare, cu totul altfel decât ar face-o un om-mort-de-a-binelea, şi asta cu toate că vei muri, iubita mea, de-adevărat, dormi, în sfârşit, atât de elegant şi de lin, ca un velier înaintând pe un ocean prietenos, cu pescăruşi imperiali la tribord şi balene albastre împingând pupa cu botul, dormi ca un marinar de cart care în loc să strige din rărunchi Pământ! se întoarce pe partea cealaltă surâzând, nici vorbă de pământ, totul e doar apă, nouăzeci şi doi la sută, aşa scrie-n cărţile de navigaţie şi tratatele de anatomie, probabil că întreg universul e la fel, apă, dormi ca un astronaut ce nu zăreşte norii acoperind orizontul, sinilii, cu un aer primejdios, în care ni se vor dizolva într-un sfârşit minţile, pentru că un astfel de om e lipsit de gravitaţie şi dreptul la beatificare, cosmonauţii nu pot ajunge în niciun chip sfinţi, de altfel li-s suficiente căştile de aluminiu, cu antene parabolice, dormi, la urma urmei, ca bunul Dumnezeu, mai prost este c-o faci pe perna mea. 

Ca să nu mai vorbesc de faptul că uneori îmi bagi degetele în urechi.

Şi dacă vei adormi de tot, voi da foc aşternuturilor, apartamentului, blocului şi plopului din faţă, unde şi-au făcut cuib doi guguştiuci şi-o groază de vrăbii pe care le-ai îngrăşat peste măsură tot punându-le pe pervaz farfurii pline cu firimituri de pâine uscată. Iar eu mă voi face vrabie şi voi veni, zburând ca un tâmpit şi fără zgomot, până la tine. În constelaţia Orion, să zicem.

(Din volumul Rubato, Curtea Veche Publishing, 2011)

 

Răzvan Petrescu (n. 1956) este prozator, dramaturg, editor. 

Volume publicate: Grădina de vară, Cartea Românească, proză scurtă (1989), Eclipsa, Cartea Românească, proză scurtă (1993), Într-o după-amiază de vineri Cartea Românească, proză scurtă (1997), Foxtrot XX, Cartea Românească, jurnal și publicistică (2008), Variațiuni pe o temă de Vater-Puccini, Curtea Veche Publishing, interviuri în proză (2013), Scrisori către Mihai, Curtea Veche Publishing, epistolar (2014).

L i k e   u s !