Țin minte și acum când am citit pentru prima oară o carte de Alex. Ștefănescu.
În ultimul an de liceu am avut la română o temă grea: să fac o lucrare despre ,,universul liric” al lui Nichita Stănescu.
Nu știu ce mă enerva mai tare: cerința formulată într-un limbaj exasperant de lemnos sau faptul că, pe atunci, poezia respectivului îmi dădea – la propriu – dureri de cap.
Împrumutasem de la bibliotecă multe cărți de critică literară. Printre ele – una cât palma. Avea copertă albă și pagini aspre. De autorul ei, Alex. Ștefănescu, nu mai auzisem până atunci. M-am apucat să conspectez tomurile, pe rând, obsedată să înțeleg „Ce a vrut să spună poetul în versuri…” Dar din desfășurările de idei ale criticilor pricepeam doar… că TOȚI au înțeles din poezia lui Nichita Stănescu ceva ce eu nu voi înțelege niciodată.
Când i-a venit rândul cărții mici, albe, am simțit – de la primele pagini – că mintea mea se eliberează. De confuzie. De nepricepere. Am avut pentru întâia oară impresia că există cineva care ȘTIE ce e în mintea unui cititor al lui Nichita Stănescu. Cineva care scrie pentru ceilalți. Nu pentru a-și etala – simandicos – un anumit mod de a înțelege literatura unui scriitor greu de înțeles.
Am terminat volumașul într-o noapte. Și nu l-am mai dus la bibliotecă. Am pretins că l-am pierdut. Îmi plăcea să îmi închipui că a fost scris numai și numai pentru mine.
*
Pe Alex. Ștefănescu aveam să îl întâlnesc la Oradea, 10 ani mai târziu. Venea în orașul meu, să își lanseze „Istoria literaturii…”.
Era 20 martie 2006.
O zi de luni în care m-am temut – în fiecare ceas – că se va întâmpla ceva rău.
Că taxiul care mă ducea la lansarea cărții lui va avea un accident.
Că banii cu care aveam să îi cumpăr cartea îmi vor fi furați.
Că toate volumele pe care le-a adus se vor vinde înainte ca eu să reușesc să îmi cumpăr unul.
Cu un sfert de oră înaintea lansării, Aula Magna a Universității era arhiplină.
Când am intrat, Alex. Ștefănescu era singur, la masa din prezidiu. O masă la care ar fi încăput pe puțin doisprezece inși cât el. Nu era nicio gazdă pe-aproape. Nimeni – să-l întrebe dacă are nevoie de ceva. Nimeni – să-i aducă măcar un pahar cu apă.
Din când în când, câte o persoană din public se apropia și îi cerea un autograf.
Alex. Ștefănescu mi s-a părut, atunci, teribil de singur.
Cred că în făptura lui a crescut, odată cu anii, o însingurare greu de închipuit de către oricine îl ascultă vorbind, căci el vorbește mai mereu cu un umor nebun. Și păcălește pe-oricine cu bonomia sa aparent inepuizabilă.
Cred că nu pot să îl vindece de însingurare nici vitalitatea sa; nici generozitatea lui risipitoare; nici încăpățânarea de a trăi totul, totul, totul cu simțurile date la maximum; nici admirația adoratoarelor cunoscute sau necunoscute; nici măcar afecțiunea nedisimulată a celor pe care îi lasă prin preajmă.
Cred că doar când scrie uită cât e de singur.
*
În Aula Magna, cât timp l-am ascultat, am crezut din nou – cu o nerozie de adolescentă întârziată – că el vorbea numai și numai pentru mine. Chiar dacă i-a făcut pe TOȚI să râdă. Chiar dacă, apoi, a discutat cu TOȚI cei care l-au oprit după lansare. Cu TOȚI cei care i-au cerut un autograf. Chiar dacă a fost jucăuș, măgulitor, îndrăzneț sau tandru cu TOATE doamnele și domnișoarele care erau de față.
Când mi-a venit rândul la autografe, când am ajuns în fața lui și m-a întrebat cum mă cheamă, ca să-mi scrie o dedicație, nu am mai știut ce să-i răspund. Îl priveam cu un rictus tâmp care aducea a zâmbet. Am avut puterea doar să îi întind, pentru un autograf, pe lângă cartea cea nouă și cărțulia datorită căreia am aflat că există.
De ce sunteți atât de emoționată, domnișoară? m-a întrebat. Eu nu am putut să articulez niciun sunet. Vrea să se fotografieze cu dumneavoastră, dar nu are curajul să vă spună – a zis cineva din senin, în locul meu. Adevărul e că nici nu mă gândisem la așa ceva! Nici nu știam ce vreau. Mintea îmi era inertă. Uitasem de toate. Uitasem că plănuisem să îi mărturisesc cum într-o vreme îmi închipuiam că el scrie numai și numai pentru mine.
Aaaa, cu mare plăcere! Să ne fotografiem toți! – a răspuns, spre disperarea mea, căci aș fi dat orice ca fix în clipa aceea toți ceilalți să dispară și să rămânem doar doi în fotografie: eu și el.
După un an de la întâmplarea cu fotografia, tot într-o primăvară, am mers la București să îi iau lui Alex. Ștefănescu un interviu. Primul meu interviu cu un scriitor.
Apoi, peste câțiva ani, am scris împreună o carte.
În biblioteca mea, cartea noastră stă lângă volumul despre Nichita Stănescu pe care l-am citit în liceu.
Și lângă fotografia de grup făcută la Oradea.
Pe atunci, habar nu aveam că întâlnirea mea cu Alex Ștefănescu are să îmi schimbe viața. Datorită lui Alex. Ștefănescu am învățat multe lucruri despre un anume fel de a trăi în lume.
Cu îndrăzneală. Cu asumare. Cu generozitate. Poate cu prea multă risipire.
Alex. Ștefănescu m-a încurajat să iau scrisul în serios. Nu pot trăi fără să scriu, dar nu am avut forța interioară de a face din scris o prioritate absolută. Și nici nu am crezut în literatură, ca într-o religie. Cum crede el. Pentru că viața lui Alex Ștefănescu se rezumă astfel:
Ori LITERATURA, ori nimic!
Ioana REVNIC
Foto cover – Paul Buciuta
